vorbe bune, vorbe rele

vi s-a intamplat vreodata ca cineva sa va "certe" de fata cu alti oameni, abolut gratuit? si nu ma refer aici nu numai la sefi, ci si la colegi care uneori au porniri nu tocmai prietenoase in situatii care pot fi rezolvate mult mai eficient daca folosim vorba buna.

de ce simt unii oameni nevoia de a-i admonesta pe cei din jur, fara a exista un motiv intemeiat? nu ma pricep eu foarte tare la oameni, dar am citit ca exista acel feed-back de tip sandvis (sandwich etc, inca nu stiu care forma de scriere a acestui substantiv este cea corecta). adica, daca ai ceva sa ii reprosezi cuiva, incepi prin a-i lauda una/mai multe din calitati (desigur, asumand ca are si calitati, nu numai defecte, si atunci esti "indreptatit/a sa il/o certi, dar chiar si aici e loc de discutii), apoi ii explici cum/unde/ce a gresit si apoi inchei discursul tot intr-o nota pozitiva. dar cred ca iti trebuie niste people skills, cum imi place mie sa le zic, ca sa poti sa faci asa ceva. unii simt nevoia sa certe, sa pedepseasca, sa arate in felul asta ca au o oarece autoritate si ca se impun (dupa umila mea parere, cei care se impun prin competente au un credit mult mai mare decat cei mai sus amintiti, dar asta o stiu doar competentii, din pacate).

a circulat mult timp pe internet o poza cu diferentele dintre boss si leader. una din cele mai exemplificative diferente este boss=inspires fear, in timp ce leader=generates enthusiasm. nu ma intelegeti gresit, nu sunt de acord sa venim la birou si sa fim cu totii prieteni, prietenii ti-i faci in alta parte (si asa stam o mie de ani la birou, cand plecam de aici, sa vedem aceiasi oameni?! :) - desigur, sunt si colegi la birou care merita sa iti fie prieteni, dar situatiile acestea sunt destul de putine). si spun asta pentru ca daca am fi cu totii prieteni, sunt de parere ca am pierde din profesionalism. ca daca esti prieten cu seful, nu prea ii vine sa te certe cand ai gresit cu ceva si uite-asa poti sa te inveti mai neatent, mai delesator etc, stiind ca oricum nu vei avea de suportat consecinte. deci cred ca nu trebuie sa fim prieteni. trebuie sa fim colegi, sa impartasim un stil de lucru si niste principii comune si sa ne facem treaba cat mai bine. dar, la fel de bine, cum am spus, nu trebuie sa tipam si sa admonestam ca sa ne aratam superioritatea. trebuie sa stim sa prezentam situatia astfel incat sa invete ambele parti cate ceva si data viitoare sa nu mai fie nevoie de "discutii".

si, in the end, simt nevoia sa ma explic - la mine la serviciu nu se intampla astfel de situatii on a regular basis, dar se intampla din cand in cand. dar am simtit nevoia sa scriu despre asta pentru ca, vorbind cu mai multi prieteni, mi-au spus ca si la ei la serviciu sunt astfel de situatii si ca daca cineva are ceva sa le reproseze, ei ar fi mai mult decat bucurosi sa isi asume greseala si sa isi indrepte comportamentul, daca "cearta" s-ar intampla altfel. pentru ca dezvoltam o anume aversiune fata de acele persoane si se poate crea o prapastie care greu poate fi inlaturata apoi si asta pentru niste motive banale.

i rest my case, sper cat mai putini dintre noi sa avem colegi care sa vrea sa rezolve unele situatii prin ridicarea glasului (aseara la o emisiune TV chirila si despot au fost intrebati care e nota cel mai de sus pe care o pot atinge - cred ca si colegii cu pricina vor sa experimenteze in acest sens :D). sa vorbim, domnule, ca oamenii, cum ar zice o cunostinta de-a mea, de ce sa ne certam, cand putem sa avem o discutie calma si eficienta?! asa sa fie, zic.

eu spun una, tu spui multe!

buna din nou. a trecut ceva vreme de cand nu am mai scris - nu voi cauta motive, ca simt ca daca chiar vrem le gasim.

sa va explic de ce am denumit postarea asa, "eu spun una, tu spui multe!". printre jocurile pe care le joaca fetita mea la gradinita, se numara si unul cu aceasta denumire. educatoarea spune un cuvant care desemneaza un obiect la singular, "caiet", iar copilul spune acelasi cuvant la plural, "caiete". uneori, ca sa fie si mai interesant, le diminutiveaza, "caietele". si fetitei mele ii place atat de mult acest joc, incat il jucam foarte des acasa.

ei bine, in postarea mea de astazi, nu e vorba despre joc, ci despre cum interpreteaza oamenii cele spuse de tine, mai adauga si ei cate cave detalii, iar cand transmit mai departe si mai departe, afli ca de fapt cine stie ce minunatii ai spus tu in the first place.

mie mi s-a intamplat sa spun un lucru banal despre cineva (ma rog, banal mi s-a parut mie), iar cand am fost pusa fata in fata cu persoana respectiva, care ma tragea la raspundere pentru ce am spus, am aflat ca de fapt eu "spusesem mult mai mult".

stiti cum e cu telefonul fara fir, ca tu spui o vorba si pana ajunge la receptorul final, e cu totul altceva. cred ca asa se intampla si in astfel de situatii, tu spui un lucru, cel caruia i l-ai spus il reinterpreteaza si eventual mai adauga cate ceva si uite-asa se poate ajunge intr-o situatie nu tocmai placuta.

si acum, ma intreb - ce facem? stiu ca nu e bine sa vorbim despre oameni, mai ales daca lucrurile pe care le spunem nu sunt tocmai de bine, dar putem sa tinem mereu in noi, sa nu impartasim cu nimeni ceea ce simtim, sa nu ne descarcam si noi de energia negativa? la fel de bine, stiu si ca, daca tot alegem sa vorbim cu cineva, macar sa fie cineva de maxima incredere. dar iar am fost in situatia in care am crezut ca persoana cu care am vorbit este o astfel de persoana de incredere si m-am inselat ...  ce facem?

incercam sa ignoram aspetcele mai putin placute ale situatiilor, persoanelor etc, astfel incat sa nu ne mai incarcam cu energie negativa, ca sa nu mai fie nevoie sa ne debarasam de ea si sa nu mai ajungem in situatii din acestea. dar putem? unii dintre noi pot, eu inca mai caut reteta. promit ca daca o descopar, o impartasesc cu toata lumea, caci stiu ca sunt multe persoane care si-ar dori-o.

sa aveti o zi frumoasa, fara prea multe vorbe :)