va vine sa credeti ca in zilele noastre, in secolul comunicarii, al tehnologiei, al informatiei, exista inca oameni care iau drept adevarat si bun tot ce se transmite la televizor?!
familia noastra nu este foarte prietena cu televizorul. ne uitam seara la stiri cate putin, copilul cate 15 minute pe zi la desene animate si uneori la talent show-uri, iar sotul la meciuri. desigur, cateodata cate un film sau vreo emisiune pe vreun discovery sau national geographic. dar in general, evitam sa deschidem televizorul. asta pentru ca de-a lungul timpului, am constatat cat de usor ne lasam influentati de ceea ce vedem si auzim la televizor/radio. iar daca cine a spus ce a spus este si persoana importanta (dintr-un punct de vedere sau altul), atunci "crede si nu cerceta" se aplica maxim unor concetateni de-ai nostri.
in niste discutii iscate, asa cum inteleg ca se poarta, intre parintii copiilor de clasa pregatitoare, la cele cateva argumente logice (din punctul meu de vedere, desigur) pe care am incercat sa le aduc in discutie, raspunsul transant al celor care nu erau de acord cu mine a fost "asa au spus la televizor". pai si noi trebuie sa credem si sa ne conformam? ca eu din pacate nu sunt de acord cu aceasta abordare, nu sunt absolut deloc de acord. daca parerea mea nu coincide cu ce au spus la TV, eu macar incerc sa aflu daca eu sau ei au dreptate, nu renunt la ce cred eu si sa imbratisez intru totul ce spun ei. de ce ne lasam manipulati in asa fel incat sa renuntam la avea idei proprii? de ce credem tot si nu incercam sa schimbam? suntem atat de putini cei care vor sa faca ceva, incat sansele sa reusim, oricat de optimista as vrea eu sa fiu, tind spre 0.
sa aveti o zi pe placul vostru!
miercuri, 17 septembrie 2014
miercuri, 3 septembrie 2014
cand sfatul vine de la un expert
sotul meu are de ceva vreme niste probleme de sanatate. nici prea grave, dar nici de ignorat.
eu, care printre cele 3.000 de specializari pe care le-am adunat de-a lungul timpului, pun la loc de cinste medicina, si mai ales, auto-diagnosticarea (da, stiu, nu e bine sa iti pui singur diagnostic, dar experientele din trecut cu medicii mi-au lasat un gust amar si imi dau si eu parerea din cand in cand), am suferit astazi o dezamagire. dupa nenumarate investigatii, astazi i s-a recomandat sotului meu sa se linisteasca cu nervii, cu capul, cu supararile etc etc si se vor remedia si problemele de care sufera. de ce spun ca m-am suparat .... acum cateva saptamani, cand durerile erau cam nasoale si niciun tratament nu dadea rezultate, uite-ma explicandu-i sotului "eu cred ca in primul rand ar trebui sa te linistesti, sa nu te mai gandesti la ce ai putea sa ai, de fapt sa te gandesti ca nu ai nimic si vei vedea ca vor disparea si durerile si tot". da el din cap aprobator, dar deloc convins si reia vizitele la medic, intrucat durerile se instalasera bine si nu voiau sa plece. si azi o consultatie, maine o investigatie, poimaine o analiza, pana cand astazi un domn doctor destul de simpatic ii spune (stiu, ca am fost de fata): "in primul rand, trebuie sa va linistiti, sa va calmati, sa nu va mai ganditi mereu la durere si la sursa ei si veti vedea ca incet-incet nici nu va veti mai aminti ca ati avut dureri".
pai bine, domnu' doctor.... de fapt, pai bine, domnu' sot., nu asta m spus si eu si tot spun de cateva saptamani?! dar pentru ca eu nu am absovit facultatea de medicina sau poate functiona si cu aia de psihologie, sfatul meu de ce nu a fost bun? ca astazi dupa discutia cu medicul, concluzia sotului a rezonat cu cea a medicului "trebuie sa ma linistesc si sa incerc sa imi reiau viata dinainte de dureri". pe bune?!
de ce daca zice cineva neavizat nu are aceeasi greutate ca atunci cand zice cineva cu patalamaua la mana? de ce in cazul meu a fost doar o parere, pe cand atunci cand a zis medicul, a fost un sfat ce trebuie urmat numaidecat? uite cum autoritatea, de orice fel ar fi ea, functioneaza mai bine decat un sfat prietenesc.
cred ca in continuare mai avem de lucrat cu psihicul nostru pana sa reusim sa iesim din niste tipare pe care eu personal nu le consider cele mai bune. si asta nu pentru ca sotul meu l-a crezut pe domnu' doctor si nu pe mine, ci pentru ca uitandu-ma in jur, observ comportamente similare, total nejustificate.
sa aveti o zi pe placul vostru, in care sa primiti numai sfaturi bune!
eu, care printre cele 3.000 de specializari pe care le-am adunat de-a lungul timpului, pun la loc de cinste medicina, si mai ales, auto-diagnosticarea (da, stiu, nu e bine sa iti pui singur diagnostic, dar experientele din trecut cu medicii mi-au lasat un gust amar si imi dau si eu parerea din cand in cand), am suferit astazi o dezamagire. dupa nenumarate investigatii, astazi i s-a recomandat sotului meu sa se linisteasca cu nervii, cu capul, cu supararile etc etc si se vor remedia si problemele de care sufera. de ce spun ca m-am suparat .... acum cateva saptamani, cand durerile erau cam nasoale si niciun tratament nu dadea rezultate, uite-ma explicandu-i sotului "eu cred ca in primul rand ar trebui sa te linistesti, sa nu te mai gandesti la ce ai putea sa ai, de fapt sa te gandesti ca nu ai nimic si vei vedea ca vor disparea si durerile si tot". da el din cap aprobator, dar deloc convins si reia vizitele la medic, intrucat durerile se instalasera bine si nu voiau sa plece. si azi o consultatie, maine o investigatie, poimaine o analiza, pana cand astazi un domn doctor destul de simpatic ii spune (stiu, ca am fost de fata): "in primul rand, trebuie sa va linistiti, sa va calmati, sa nu va mai ganditi mereu la durere si la sursa ei si veti vedea ca incet-incet nici nu va veti mai aminti ca ati avut dureri".
pai bine, domnu' doctor.... de fapt, pai bine, domnu' sot., nu asta m spus si eu si tot spun de cateva saptamani?! dar pentru ca eu nu am absovit facultatea de medicina sau poate functiona si cu aia de psihologie, sfatul meu de ce nu a fost bun? ca astazi dupa discutia cu medicul, concluzia sotului a rezonat cu cea a medicului "trebuie sa ma linistesc si sa incerc sa imi reiau viata dinainte de dureri". pe bune?!
de ce daca zice cineva neavizat nu are aceeasi greutate ca atunci cand zice cineva cu patalamaua la mana? de ce in cazul meu a fost doar o parere, pe cand atunci cand a zis medicul, a fost un sfat ce trebuie urmat numaidecat? uite cum autoritatea, de orice fel ar fi ea, functioneaza mai bine decat un sfat prietenesc.
cred ca in continuare mai avem de lucrat cu psihicul nostru pana sa reusim sa iesim din niste tipare pe care eu personal nu le consider cele mai bune. si asta nu pentru ca sotul meu l-a crezut pe domnu' doctor si nu pe mine, ci pentru ca uitandu-ma in jur, observ comportamente similare, total nejustificate.
sa aveti o zi pe placul vostru, in care sa primiti numai sfaturi bune!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)