Bravo, patratica!

cand eram noi mici, era acest desen animat in care tot auzeai "bravo, patratel!". nu-mi amintesc mare lucru din desen, dar mi-a ramas in minte acest "bravo, patratel!".

si cat de bine se aplica si in viata noastra de zi cu zi. eu, mai nou, mai rog, de fapt, mai vechi, sunt soferita. in sensul ca am permis de 8 ani, dar conduc zi de zi in traficul din Bucuresti de o luna. asta pentru ca sotululi meu i-a amortit piciorul pe pedala de acceleratie si nu si-a dat seama ca a ajuns la 107 km/h in localitate. iar cand l-a oprit politisul si i-a cerut actele, el nici macar nu stia motivul pentru care a fost oprit. zice "o fi filtru!". a fost, filtru de luat permisul, pentru 3 luni. dar pentru ca e la prima abatere, si-l va recupera dupa o luna. dar, o luna aceasta, copilul trebuia dus la scoala, asa ca a intrat in schema al doilea sofer al familie, adica subsemnata.

inca de cand mai avea sotul meu dovada aceea, care ii permitea sa mai conduca 15 zile, am inceput eu timid-timid sa conduc. atunci cand mi-am luat permisul, am condus si plecam si singura, n-aveam nicio problema. dar dupa ce am ramas insarcinata, mi-a fost teama sa mai conduc si uite-asa 6 ani si mai bine am stat in dreapta sau in spate cu copilul. dar, de o luna, iata-ma la volan, zi de zi, dimineata si seara, pe ploaie sau pe timp frumos.

mie imi place sa conduc, de cand eram mica si il vedeam pe tata cu cat drag conducea; si cand am mai crescut si am vazut pe la diversi oameni cum condusul este o placere, o relaxare. si uite-asa, luandu-mi curajul la mine, ma urc la volan. la inceput, normal, mai greu. ba nu aveam curaj sa ma bag in intersectie, ba ma speriam de aia care veneau din fata, ba puneam frana de la un kilometru etc etc etc. normal, practice makes perfect, dar ce a functionat cel mai bine la mine si mi-a dat curaj si incredere si am redescoperit placerea de a conduce a fost cate un "bravo!" spus de sotul meu in momentele cheie. atunci cand faceam vreo manevra mai dificila sau ieseam dintr-o situatie mai complicata cu bine si zicea bravo, atunci prindeam aripi, sau ma rog, cai putere si iata-ma soferita.

si chestia asta cu "bravo, patratica!", nu se aplica doar la condus si nu doar la mine. am observat cat de mult conteaza cam in orice activitate sa fii apreciat pentru ceea ce faci. daca primesti la urma un multumesc, parca nu iti da aripi la fel de tare ca un bravo. sau cel putin asa functionez eu si incerc la randul meu sa spun bravo de cate ori am ocazia, ca sa dau oamenilor curaj ca pot si mai bine si mai mult.

pentru voi ce functioneaza, ce va da curaj sa incercati si mai mult, si mai complex?

sa aveti o zi cu multi de bravo!