aseara cand ajungem acasa, de la masina spre intrarea in bloc, ma plang de cat de tare ploua si cum a plouat toata ziua si va continua asa si toata noaptea.
fiica mea zice: "nu ploua, mami, vorbesc norii cu precipitatii. iar vara, cand e soare si ploua, de fapt, norii rad cu lacrimi".
mi s-a parut foarte amuzanta explicatia aceasta despre ploaie, parca acum nu mai sunt asa suparata ca ploua, ca imi si imaginez un grup de norisori povestind ce au mai facut ei pe acolo prin cer si in timp ce povestesc, trimit spre noi precipitatii.
astazi cand iese de la scoala, ma suna fiica mea si o intreb daca tot mai ploua. "nu doar ca ploua, astazi s-a adunat tot neamul la discutii si vorbesc cu totii cu precipitatii".
deci, in ciuda vremii ploioase si friguroase de afara, sa ne imaginam norisorii stand de vorba, poate trecem mai usor peste peisajul trist.
sa aveti o zi cu multe impliniri!
marți, 28 noiembrie 2017
joi, 22 iunie 2017
Jurubel
cat a trecut de cand nu m-am mai exprimat .....
as vrea sa re-incep exprimarea cu o povestioara funny. here it goes:
cand plecam cu copila la calatorii de la 100 de km in sus, trebuie sa avem diverse activitati de depasit momentele de plictiseala. nu suntem adeptii tabletei, copila citeste carti de obicei cand mergem la drum lung, dar uneori nu are chef de lectura.
asa ca am inventat un fel de joc de cuvinte: copila alege o litera, iar eu trebuie sa formulez o definitie astfel incat ea sa spuna cuvantul care incepe cu litera aleasa.
cand ne-am intors ultima oara de la bunici, pe la jumatatea drumului, se insteleaza plictiseala si incepem activitatile. iata dialogul (pe scurt, desigur):
- mami, jucam definitii?
- jucam. alege, te rog, o litera
.....
- J
- piesa care se gaseste la roata masinii
Si, sa va pregatiti, pentru ca urmeaza ceva deosebit .... Raspunsul:
- JURUBEL
nu pot sa va povestesc cam cum am ras urmatoarea suta de kilometri pe seama acestui jurubel si cum de atunci copila este AKA Jurubel.
si a mai continuat, dar nu chiar la fel, de amuzant:
- OK, acum alege alta litera:
- R
- asociere de sunete, intalnita de obicei in poezii
- RACOFONIE
evident, acesta a fost spus tot spre amuzament, caci inca ne mai distram pe seama lui jurubel, dar si asta mi s-a parut destul de OK :)
sa aveti o zi cu multe zambete!
luni, 18 mai 2015
in excursie
astazi fetita mea este plecata in excursie cu scoala. nu este nici prima excursie si cu siguranta nu va fi nici ultima. prima data cand a fost plecata, am avut ceva emotii, trebuie sa recunosc. insa acum, fiind deja a patra excursie, cred, m-am "calit". cu toate acestea, nu pot sa inteleg - de ce copilul nu reactioneaza la instructiunile noastre? am rugat-o, atunci cand ajunge la destinatie, sa imi dea si mie un telefon, sa stiu ca este bine si ca incepe distractia.
am incercat sa ii explic ca stau cu ceva griji pana ajunge, sunt totusi niste copii de 6 - 7 anisori, care nu stiu sa isi poarte singuri de grija. ghici ce? a uitat complet sa ma sune. si mai mult decat atat, telefonul este in rucsac, care rucsac evident ramane in autocar, ca sa se poata ei juca in voie. si mami suna si suna si suna si copila nu raspunde. si tati o suna pe mami sa o intrebe daca a vorbit cu copila si, bineinteles, mami nu a avorbit :)
stau si ma intreb, cand eram noi mici si plecam in excursie, ce faceau parintii nostri? nu existau telefoane mobile, nu aveam cum sa trimitem un sms cu "am ajuns bine" .... sigur, si ei isi faceau griji, dar am senzatia ca acum, cand exista atatea cai de comunicare, grija e mai mare. asta pentru exista telefonul care suna si la care nu raspunde copilul. atunci cand nu aveai unde sa suni .....
sunt de parere ca tehnologia asta avansata, care ar trebui sa ne faca viata mai usoara, uneori ne cam incurca. ne cam pune bete-n roate si ne da emotii mai mari decat daca nu ar exista. sau poate mi se aplica doar mie, care, desi o fac pe viteaza si ma lupt cu balaurii pentru copilul meu, ma pierd toata si ma panichez daca nu ii aud glasul vesel, plin de chef de joaca.
in fine, pana diseara cand se intoarce, am tot timpul sa trec prin toate emotiile specifice mamicilor ai caror copii merg in excursie. macar sa se distreze copila si sa ramane cu ceva amintiri frumoase, ca grijile vin si se duc la mami.
sa aveti o zi cu emotii pozitive!
am incercat sa ii explic ca stau cu ceva griji pana ajunge, sunt totusi niste copii de 6 - 7 anisori, care nu stiu sa isi poarte singuri de grija. ghici ce? a uitat complet sa ma sune. si mai mult decat atat, telefonul este in rucsac, care rucsac evident ramane in autocar, ca sa se poata ei juca in voie. si mami suna si suna si suna si copila nu raspunde. si tati o suna pe mami sa o intrebe daca a vorbit cu copila si, bineinteles, mami nu a avorbit :)
stau si ma intreb, cand eram noi mici si plecam in excursie, ce faceau parintii nostri? nu existau telefoane mobile, nu aveam cum sa trimitem un sms cu "am ajuns bine" .... sigur, si ei isi faceau griji, dar am senzatia ca acum, cand exista atatea cai de comunicare, grija e mai mare. asta pentru exista telefonul care suna si la care nu raspunde copilul. atunci cand nu aveai unde sa suni .....
sunt de parere ca tehnologia asta avansata, care ar trebui sa ne faca viata mai usoara, uneori ne cam incurca. ne cam pune bete-n roate si ne da emotii mai mari decat daca nu ar exista. sau poate mi se aplica doar mie, care, desi o fac pe viteaza si ma lupt cu balaurii pentru copilul meu, ma pierd toata si ma panichez daca nu ii aud glasul vesel, plin de chef de joaca.
in fine, pana diseara cand se intoarce, am tot timpul sa trec prin toate emotiile specifice mamicilor ai caror copii merg in excursie. macar sa se distreze copila si sa ramane cu ceva amintiri frumoase, ca grijile vin si se duc la mami.
sa aveti o zi cu emotii pozitive!
luni, 11 mai 2015
sedinta cu parintii
copila mea este la scoala, in clasa pregatitoare. si saptamana trecuta am avut prima sedinta cu parintii. la clasa pregatitoare, sedinta este putin altfel, pentru ca nu se pun note/calificative, nu se pun absente (pentru ca nu exista catalog clasic, cum ni-l amintim noi).
sedinta mea cu parintii, ca sa zic asa, s-a desfasurat astfel - in ziua cu pricina am avut mari emotii si m-am pregatit sufleteste cum am putut eu mai bine. doar era prima sedinta cu parintii din viata mea de parinte :). in ziua respectiva, am avut destul de mult de lucru la birou, astfel incat ziua a trecut repede. mult prea repede, de a fost nevoie sa cam alerg pana la scoala.
si ajunsa la scoala, a inceput sedinta. ni s-au expus "problemele" clasei si ce se doreste pentru viitor. pe moment, cu gandul probabil la ce mai aveam de facut la birou si cum sa mai impartim timp si bani pentru diverse taskuri in familie, subiectele mi s-au parut cam puerile. si am plecat de acolo usor dezamagita.
ulterior, povestind si cu sotul acasa, apoi si cu bunicii copilei, si cu ceva colegi la birou, am constatat ca am privit aceasta sedinta cu ochii de adult coplesit de griji, am incercat sa despic firul in patru asa cum fac la birou, pentru a gasi cele mai bune rezolvari la orice, si nu m-am gandit nicio clipa ca de fapt sedinta chiar este despre niste copii de 6 - 7 anisori si ca acelea pe care ni le-a expus doamna invatatoare sunt problemele lor, specifice varstei lor si acelea trebuie discutate si analizate. si momentul in care am realizat asta a fost ca o palma peste fata, cand mi-am dat seama ca nu am reusit, in acea ora cat a durat sedinta, sa ma detasez de toate problemele si sa privesc acea intalnire ca ceea ce era de fapt - sedinta cu parintii unor copii de clasa pregatitoare, ale caror probleme, banale din punctul meu de vedere atunci, sunt probleme reale si specifice varstei si trebuie rezolvate adaptat varstei si conditiilor in care au loc. nu trebuie sa gandim prea mult orice problema, nu trebuie sa o adaptam mintii noastre de adulti setati pe rezolvarea de taskuri din ce in ce mai complicate, ci trebuie sa ne punem la mintea copiilor nostri si sa intelegem problemele lor si sa le gasim rezolvare pe masura copiilor.
cred ca ar trebui sa avem putin mai multa grija de sufletele noastre, sa nu le mai bombardam cu toate problemele ce ni se intampla in viata de zi cu zi si sa incercam sa intelegem copilaria atat prin ochii copiilor nostri, cat si prin ochii copiilor care am fost. poate asa reusim sa ne intelegem copiii mai bine si sa le fim alaturi in toate sensurile cuvantului. cel putin eu am am stabilit ca trebuie sa fac pentru mine si copilul meu.
sa aveti o zi pe placul vostru!
sedinta mea cu parintii, ca sa zic asa, s-a desfasurat astfel - in ziua cu pricina am avut mari emotii si m-am pregatit sufleteste cum am putut eu mai bine. doar era prima sedinta cu parintii din viata mea de parinte :). in ziua respectiva, am avut destul de mult de lucru la birou, astfel incat ziua a trecut repede. mult prea repede, de a fost nevoie sa cam alerg pana la scoala.
si ajunsa la scoala, a inceput sedinta. ni s-au expus "problemele" clasei si ce se doreste pentru viitor. pe moment, cu gandul probabil la ce mai aveam de facut la birou si cum sa mai impartim timp si bani pentru diverse taskuri in familie, subiectele mi s-au parut cam puerile. si am plecat de acolo usor dezamagita.
ulterior, povestind si cu sotul acasa, apoi si cu bunicii copilei, si cu ceva colegi la birou, am constatat ca am privit aceasta sedinta cu ochii de adult coplesit de griji, am incercat sa despic firul in patru asa cum fac la birou, pentru a gasi cele mai bune rezolvari la orice, si nu m-am gandit nicio clipa ca de fapt sedinta chiar este despre niste copii de 6 - 7 anisori si ca acelea pe care ni le-a expus doamna invatatoare sunt problemele lor, specifice varstei lor si acelea trebuie discutate si analizate. si momentul in care am realizat asta a fost ca o palma peste fata, cand mi-am dat seama ca nu am reusit, in acea ora cat a durat sedinta, sa ma detasez de toate problemele si sa privesc acea intalnire ca ceea ce era de fapt - sedinta cu parintii unor copii de clasa pregatitoare, ale caror probleme, banale din punctul meu de vedere atunci, sunt probleme reale si specifice varstei si trebuie rezolvate adaptat varstei si conditiilor in care au loc. nu trebuie sa gandim prea mult orice problema, nu trebuie sa o adaptam mintii noastre de adulti setati pe rezolvarea de taskuri din ce in ce mai complicate, ci trebuie sa ne punem la mintea copiilor nostri si sa intelegem problemele lor si sa le gasim rezolvare pe masura copiilor.
cred ca ar trebui sa avem putin mai multa grija de sufletele noastre, sa nu le mai bombardam cu toate problemele ce ni se intampla in viata de zi cu zi si sa incercam sa intelegem copilaria atat prin ochii copiilor nostri, cat si prin ochii copiilor care am fost. poate asa reusim sa ne intelegem copiii mai bine si sa le fim alaturi in toate sensurile cuvantului. cel putin eu am am stabilit ca trebuie sa fac pentru mine si copilul meu.
sa aveti o zi pe placul vostru!
miercuri, 29 aprilie 2015
depresia - ma sperie si cuvantul in sine
din ce in ce mai mult in ultima vreme aud despre persoane care se confrunta cu depresia ... persoane de toate varstele, de la tineri, la oameni trecuti bine de prima tinerete.
nu prea stiu eu cu ce se mananca aceasta boala, si sincer nici nu prea as vrea sa stiu. insa citesc in ultima perioada tot mai multe articole, pe presa, pe blog-uri personale, vad reportaje la TV despre oameni care au ajuns pana la a-si lua viata din cauza aceste nemiloase boli.
oare sa fie din cauza timpurilor pe care le traim? din ce am mai citit, se pare ca pe timpuri nu erau chiar atat de multe persoane afectate. si nu de la varste asa de mici. in ziua de astazi se pare ca ne inglodam in datorii, nu avem siguranta zilei de maine, nu avem stabilitate, nici financiara, poate nici sentimentala si uite-asa se raspandeste o afectiune foarte grava.
anul trecut am auzit cu totii despre faimosul actor de la Hollywwood ca a facut gestul acela tot din cauza depresiei - si atunci, ca si acum, nu prea reusesc sa inteleg rationamentul - teoretic el avea tot ce isi dorea (sau cel putin asa vedeam noi din exterior), la el nu se punea problema banilor, avea faima, era cunoscut ca aducand zambetul pe chipul oricui il vedea intr-un film sau chiar in persoana. si atunci?!
asa cum am spus, pana si cuvantul in sine ma sperie si mi-e foarte greu sa scriu aceste randuri; dar citind si auzind despre tot mai multe persoane afectate, nu pot sa nu ma intreb - este asta o boala a timpurilor noastre?! tehnologia avansata, societatea multi-lateral dezvoltata, varietatea din orice domeniu, nu ar trebui sa ne ajute?! ca eu vad ca mai rau ne incurca. cel putin pe unii dintre noi.
imi doresc din tot sufletul ca toate tehnologiile avansate si studiile facute de universitatile prestigioase din America si marea Britanie sa gaseasca o solutie si sa o implementeze cat de repede, pentru ca ma sperie rapidicatea cu care se raspandeste aceasta boala si numarul crescand de persoane afectate.
sa aveti o zi pe placul vostru!
nu prea stiu eu cu ce se mananca aceasta boala, si sincer nici nu prea as vrea sa stiu. insa citesc in ultima perioada tot mai multe articole, pe presa, pe blog-uri personale, vad reportaje la TV despre oameni care au ajuns pana la a-si lua viata din cauza aceste nemiloase boli.
oare sa fie din cauza timpurilor pe care le traim? din ce am mai citit, se pare ca pe timpuri nu erau chiar atat de multe persoane afectate. si nu de la varste asa de mici. in ziua de astazi se pare ca ne inglodam in datorii, nu avem siguranta zilei de maine, nu avem stabilitate, nici financiara, poate nici sentimentala si uite-asa se raspandeste o afectiune foarte grava.
anul trecut am auzit cu totii despre faimosul actor de la Hollywwood ca a facut gestul acela tot din cauza depresiei - si atunci, ca si acum, nu prea reusesc sa inteleg rationamentul - teoretic el avea tot ce isi dorea (sau cel putin asa vedeam noi din exterior), la el nu se punea problema banilor, avea faima, era cunoscut ca aducand zambetul pe chipul oricui il vedea intr-un film sau chiar in persoana. si atunci?!
asa cum am spus, pana si cuvantul in sine ma sperie si mi-e foarte greu sa scriu aceste randuri; dar citind si auzind despre tot mai multe persoane afectate, nu pot sa nu ma intreb - este asta o boala a timpurilor noastre?! tehnologia avansata, societatea multi-lateral dezvoltata, varietatea din orice domeniu, nu ar trebui sa ne ajute?! ca eu vad ca mai rau ne incurca. cel putin pe unii dintre noi.
imi doresc din tot sufletul ca toate tehnologiile avansate si studiile facute de universitatile prestigioase din America si marea Britanie sa gaseasca o solutie si sa o implementeze cat de repede, pentru ca ma sperie rapidicatea cu care se raspandeste aceasta boala si numarul crescand de persoane afectate.
sa aveti o zi pe placul vostru!
luni, 16 martie 2015
da, da, stiu .....
eu si sotul meu suntem parinti mai nonconformisti. la noi rar functioneaza regulile clasice de crestere si educare a copilului.
trebuie mereu sa gasim metode proprii, sa adaptam din mers si sa improvizam ca sa obtinem rezultatele dorite.
in ultima vreme, ne confruntam insa cu o incapatanare iesita din comun a copilei noastre, care de fiecare data cand face ceva nepotrivit, pana sa apucam noi sa ne spunem parerea, spune ea "da, da, stiu ca nu trebuia sa fac asta", "da, da, stiu ca nu am voie", "da, da, stiu ca e vina mea". si ne cam lasa fara replica.
e un fel de a-si asuma greseala, dar de multe ori ne cam taie elanul si ne cam lasa fara vorbe. ce sa ii mai spui? ca daca ea stie deja ca nu a procedat bine, degeaba ii mai spun eu. da, vin si completez cu de ce nu a fost bine, cum sa facem data viitoare ca sa fie bine etc. dar parca nu mai am aceeasi autoritate cand "isi pune cenusa in cap", cum spunem noi, romanii.
o fi o etapa in dezvoltarea personalitatii ei, o fi ceva obisnuit la copii, o fi bine, n-o fi bine?! nu prea stiu cum sa reactionam, pentru ca nici nu vreau sa ii tai elanul, adica daca a inteles ca nu e bine si isi asuma asta, mi se pare cam redundant sa ii mai povestesc si eu inca o data. pe de alta parte, daca nu intervin suficient de ferm, nici nu vreau sa creada ca daca isi asuma greseala, ramane asa si nu mai dezvoltam subiectul, si astfel sa se obisnuiasca ca nu prea sunt consecinte, indiferent ce face, daca isi asuma fapta/vorba.
deci, cum e mai bine sa abordam copiii din ziua de astazi? eu inca mai lucrez la gasirea raspunsului potrivit.
sa aveti o zi pe placul vostru!
trebuie mereu sa gasim metode proprii, sa adaptam din mers si sa improvizam ca sa obtinem rezultatele dorite.
in ultima vreme, ne confruntam insa cu o incapatanare iesita din comun a copilei noastre, care de fiecare data cand face ceva nepotrivit, pana sa apucam noi sa ne spunem parerea, spune ea "da, da, stiu ca nu trebuia sa fac asta", "da, da, stiu ca nu am voie", "da, da, stiu ca e vina mea". si ne cam lasa fara replica.
e un fel de a-si asuma greseala, dar de multe ori ne cam taie elanul si ne cam lasa fara vorbe. ce sa ii mai spui? ca daca ea stie deja ca nu a procedat bine, degeaba ii mai spun eu. da, vin si completez cu de ce nu a fost bine, cum sa facem data viitoare ca sa fie bine etc. dar parca nu mai am aceeasi autoritate cand "isi pune cenusa in cap", cum spunem noi, romanii.
o fi o etapa in dezvoltarea personalitatii ei, o fi ceva obisnuit la copii, o fi bine, n-o fi bine?! nu prea stiu cum sa reactionam, pentru ca nici nu vreau sa ii tai elanul, adica daca a inteles ca nu e bine si isi asuma asta, mi se pare cam redundant sa ii mai povestesc si eu inca o data. pe de alta parte, daca nu intervin suficient de ferm, nici nu vreau sa creada ca daca isi asuma greseala, ramane asa si nu mai dezvoltam subiectul, si astfel sa se obisnuiasca ca nu prea sunt consecinte, indiferent ce face, daca isi asuma fapta/vorba.
deci, cum e mai bine sa abordam copiii din ziua de astazi? eu inca mai lucrez la gasirea raspunsului potrivit.
sa aveti o zi pe placul vostru!
joi, 12 martie 2015
Merg la sala!
da, stiu, nu e o stire de interes national.
dar m-a surpins destul de tare reactia oamenilor cand au aflat ca merg. am primit reactii de la "bravo, trebuie sa iti mai dezmortesti muschii si sa pui sangele in miscare" (de la prietena mea, doctorita, care se gandeste la bunastarea noastra fizica si psihica), la "cum reusesti sa iti gasesti timp?" (de la o cunostinta, care inca nu are copii si nu intelege cum poti sa ai un job full-time, casa cat de cat in ordine, mancare in frigider si copilul entertained fara TV, calculator, tableta etc.)
desigur, mai sunt variantele:
- "vrei sa slabesti?" sau varianta eleganta "dar nu ai nevoie sa slabesti!"
- "of, si eu vreau sa merg, dar nu gasesc niciodata timp"
- "am fost si eu de cateva ori, dar nu mi se potriveste" - si aici intra orice categorie de sala, fie zumba, fitness, aerobic, kangoo etc etc
- "mi-am facut si eu abonament, dar inca nu am ajuns" - prin asta am trecut si eu de cateva ori si cand am realizat ca banutii aia pot fi folositi cu rost in alta parte, am decis ca atunci cand fac abonamentul, chiar sa il folosesc.
mersul la sala este o adevarata provocare. desi, in timpurile noastre se zice ca noi, corporatistii, avem pe to do list-ul zilnic mersul la sala si mancatul de frunze. eu recunosc ca mi-a fost foarte greu sa ma mobilizez. si nu m-am mobilizat din motive de "vrei sa slabesti?", ci pentru ca sunt foarte "ruginita". mi-e greu sa urc doua scari fara sa rasuflu greu, nici sa merg pe jos o distanta mai lunga nu mi se pare floare la ureche, ca sa nu mai spun de exercitii fizice la intervale regulate de timp. si pentru ca am gasit un bazin de inot unde merge copila, care are si cateva sali de diverse in aceeasi incinta, cat copila inoata, eu fac chestii. si recunosc ca mi se pare destul de greu, cel putin acum, ca sunt la inceput. ca sa nu mai spun de febra musculara, care te pune la pat mai ceva decat gripa - asta pentru ca odata intins in pat si febra instalata, sa te vad eu cum te mai ridici, ca eu sunt motiv de distractie pentru ai mei cu schemele pe care le fac ca sa ajung in pozitie verticala.
acesta nu este un manifest pentru mersul la sala. fiecare decide/stie daca are nevoie sa mearga la sala, daca poate sa o faca si daca ii este benefic sau nu. dar mi se pare interesanta reactia celor din jur cand tu te hotarasti sa incepi. si odata ce ai inceput, sa vezi cum vin replicile de sustinere:
- "keep up with the good work!"
- "sa nu renunti, ca e pacat daca tot te-ai apucat!"
- "poate daca ti-e ok tie, ma apuc si eu"
si altele asemenea. ei bine, cel putin deocamdata, ma mai duc la sala si incerc sa mai culeg impresii de la cei din jur.
sa aveti o zi pe placul vostru! cu sau fara mers la sala :)
dar m-a surpins destul de tare reactia oamenilor cand au aflat ca merg. am primit reactii de la "bravo, trebuie sa iti mai dezmortesti muschii si sa pui sangele in miscare" (de la prietena mea, doctorita, care se gandeste la bunastarea noastra fizica si psihica), la "cum reusesti sa iti gasesti timp?" (de la o cunostinta, care inca nu are copii si nu intelege cum poti sa ai un job full-time, casa cat de cat in ordine, mancare in frigider si copilul entertained fara TV, calculator, tableta etc.)
desigur, mai sunt variantele:
- "vrei sa slabesti?" sau varianta eleganta "dar nu ai nevoie sa slabesti!"
- "of, si eu vreau sa merg, dar nu gasesc niciodata timp"
- "am fost si eu de cateva ori, dar nu mi se potriveste" - si aici intra orice categorie de sala, fie zumba, fitness, aerobic, kangoo etc etc
- "mi-am facut si eu abonament, dar inca nu am ajuns" - prin asta am trecut si eu de cateva ori si cand am realizat ca banutii aia pot fi folositi cu rost in alta parte, am decis ca atunci cand fac abonamentul, chiar sa il folosesc.
mersul la sala este o adevarata provocare. desi, in timpurile noastre se zice ca noi, corporatistii, avem pe to do list-ul zilnic mersul la sala si mancatul de frunze. eu recunosc ca mi-a fost foarte greu sa ma mobilizez. si nu m-am mobilizat din motive de "vrei sa slabesti?", ci pentru ca sunt foarte "ruginita". mi-e greu sa urc doua scari fara sa rasuflu greu, nici sa merg pe jos o distanta mai lunga nu mi se pare floare la ureche, ca sa nu mai spun de exercitii fizice la intervale regulate de timp. si pentru ca am gasit un bazin de inot unde merge copila, care are si cateva sali de diverse in aceeasi incinta, cat copila inoata, eu fac chestii. si recunosc ca mi se pare destul de greu, cel putin acum, ca sunt la inceput. ca sa nu mai spun de febra musculara, care te pune la pat mai ceva decat gripa - asta pentru ca odata intins in pat si febra instalata, sa te vad eu cum te mai ridici, ca eu sunt motiv de distractie pentru ai mei cu schemele pe care le fac ca sa ajung in pozitie verticala.
acesta nu este un manifest pentru mersul la sala. fiecare decide/stie daca are nevoie sa mearga la sala, daca poate sa o faca si daca ii este benefic sau nu. dar mi se pare interesanta reactia celor din jur cand tu te hotarasti sa incepi. si odata ce ai inceput, sa vezi cum vin replicile de sustinere:
- "keep up with the good work!"
- "sa nu renunti, ca e pacat daca tot te-ai apucat!"
- "poate daca ti-e ok tie, ma apuc si eu"
si altele asemenea. ei bine, cel putin deocamdata, ma mai duc la sala si incerc sa mai culeg impresii de la cei din jur.
sa aveti o zi pe placul vostru! cu sau fara mers la sala :)
marți, 10 februarie 2015
impactul unor vorbe
fetita mea merge la scoala. suntem parintii mandri ai unei scolarite in clasa 0. totodata suntem parintii tristi ai unei scolarite in clasa 0.
stiu ca regula e regula, ca programul e program. am auzit de cand am inceput scoala (bineinteles ca am inceput-o toti 3 si bunicii din dotare pe langa noi :) ) ca trebuie sa ii invatam pe cei mici sa respecte programul, sa respecte institutia scolii, pe profesori etc etc. si in parte, in cea mai mare parte, sunt de acord.
dar suntem in situatia in care copilul se trezeste la 06.45 am, sa aiba timp sa manance, sa se spele, sa se imbrace, sa ii prind parul si sa iesim pe usa la 07.25, cel mai tarziu, asa incat la 8 sa fie in banca, pregatita pentru o noua zi. si cu dor de invatat si cu entuziasm pentru nou si cu chef de joaca cu colegii in pauze. si ma bucuram cand imi povestea de la scoala, ce a mai invatat, ce ore a mai facut (intr-o zi mi-a spus ca a facut romana pe caiet de matematica - am deslusit misterul, era caietul tip II, dar mi s-a parut foarte amuzant). dupa care merge la after-school, de unde o ia tati la 06.00 pm, de unde mergem cu totii acasa. deci plecam toti 3 la 07.30 am, ne intoarcem tot cam asa, in jur de 07.30 pm. si e iarna, si frig si urat.
si intr-o zi de vineri am hotarat sa nu o mai duc la scoala, pentru ca urma sa mearga cu gradinita la circ, iar spectacolul era in prima parte a zilei.
mersul doar la gardi insemna ca ne puteam trezi la ora 08.00. ceea ce am si facut, iar reactia copilei cand s-a trezit imi da inca de gandit si acum, dupa o luna de la eveniment: "doamne, mami, de cand nu m-am mai trezit eu pe lumina!!!!".
cum sa reactionez? ce sa se intample in sufletul meu de mama de copil de 6 ani, care sta plecat de acasa cat un adult angajat cu norma ceva mai mult decat intreaga? ce sa ii spun? cum sa imi fie usor sa o mai trezesc si lunea urmatoare, si toata saptamana/luna/anul urmator la 06.45, cand stiu ca afara e intuneric, iarna frig, toamna ploaie etc. va mai creste, ii va fi mai usor, poate?! dar pe mine replica ei ma urmareste si ma face sa ma intreb daca chiar trebuie sa ii trezim atat de devreme si sa ne asteptam din partea lor la rezultate spectaculoase, cand ei ajung la scoala semi-adormiti.
stiu ca trebuie respectate un program si o programa, stiu ca depindem de clase, de spatiu, de doamnele invatatoare, dar sunt niste copii de 6 ani, care se trzesc cu noaptea in cap, cum se spune, ca sa se obisnuiasca cu scoala, in aceasta clasa 0. pai cu obisnuinta din asta, ce ne mai facem cand ajungem in clasa I, II, III etc si ne mai pierdem din entuziasm, ne mai plictisim, ne mai ... si nu ma refer doar la noi, parintii, ci la piticii care se pornesc acum pe drumul cunoasterii si trebuie sa isi mentina interesul viu pana cand termina facultatea/masterul/doctoratul/ / / / / .....
greu, dom'le, greu, ca sa parafrazez clasici in viata.
sa aveti o zi pe placul vostru!
stiu ca regula e regula, ca programul e program. am auzit de cand am inceput scoala (bineinteles ca am inceput-o toti 3 si bunicii din dotare pe langa noi :) ) ca trebuie sa ii invatam pe cei mici sa respecte programul, sa respecte institutia scolii, pe profesori etc etc. si in parte, in cea mai mare parte, sunt de acord.
dar suntem in situatia in care copilul se trezeste la 06.45 am, sa aiba timp sa manance, sa se spele, sa se imbrace, sa ii prind parul si sa iesim pe usa la 07.25, cel mai tarziu, asa incat la 8 sa fie in banca, pregatita pentru o noua zi. si cu dor de invatat si cu entuziasm pentru nou si cu chef de joaca cu colegii in pauze. si ma bucuram cand imi povestea de la scoala, ce a mai invatat, ce ore a mai facut (intr-o zi mi-a spus ca a facut romana pe caiet de matematica - am deslusit misterul, era caietul tip II, dar mi s-a parut foarte amuzant). dupa care merge la after-school, de unde o ia tati la 06.00 pm, de unde mergem cu totii acasa. deci plecam toti 3 la 07.30 am, ne intoarcem tot cam asa, in jur de 07.30 pm. si e iarna, si frig si urat.
si intr-o zi de vineri am hotarat sa nu o mai duc la scoala, pentru ca urma sa mearga cu gradinita la circ, iar spectacolul era in prima parte a zilei.
mersul doar la gardi insemna ca ne puteam trezi la ora 08.00. ceea ce am si facut, iar reactia copilei cand s-a trezit imi da inca de gandit si acum, dupa o luna de la eveniment: "doamne, mami, de cand nu m-am mai trezit eu pe lumina!!!!".
cum sa reactionez? ce sa se intample in sufletul meu de mama de copil de 6 ani, care sta plecat de acasa cat un adult angajat cu norma ceva mai mult decat intreaga? ce sa ii spun? cum sa imi fie usor sa o mai trezesc si lunea urmatoare, si toata saptamana/luna/anul urmator la 06.45, cand stiu ca afara e intuneric, iarna frig, toamna ploaie etc. va mai creste, ii va fi mai usor, poate?! dar pe mine replica ei ma urmareste si ma face sa ma intreb daca chiar trebuie sa ii trezim atat de devreme si sa ne asteptam din partea lor la rezultate spectaculoase, cand ei ajung la scoala semi-adormiti.
stiu ca trebuie respectate un program si o programa, stiu ca depindem de clase, de spatiu, de doamnele invatatoare, dar sunt niste copii de 6 ani, care se trzesc cu noaptea in cap, cum se spune, ca sa se obisnuiasca cu scoala, in aceasta clasa 0. pai cu obisnuinta din asta, ce ne mai facem cand ajungem in clasa I, II, III etc si ne mai pierdem din entuziasm, ne mai plictisim, ne mai ... si nu ma refer doar la noi, parintii, ci la piticii care se pornesc acum pe drumul cunoasterii si trebuie sa isi mentina interesul viu pana cand termina facultatea/masterul/doctoratul/ / / / / .....
greu, dom'le, greu, ca sa parafrazez clasici in viata.
sa aveti o zi pe placul vostru!
marți, 13 ianuarie 2015
cum sa iesi in fata sau cum sa te scoti
e dur spus, dar ca sa ma fac clar inteleasa.
avem urmatoarea situatie: auzi o discutie despre ceva ce trebuie facut. dupa care, la scurt timp, te duci la sef si ii prezinti "ideea" ta. adica ii povestesti ce/cum/cand trebuie facut exact lucrul despre care ai auzit vorbindu-se. daca seful nu stie ca tu tocmai ai auzit discutia, esti apreciat, est proactiv si te implici, bravo. doar ca e posibil uneori sa te afirmi in detrimentul altora. ce faci? te afirmi, cu riscul sa il pui pe celalt intr-o situatie mai anapoda, sau iti vezi interesul propriu si te afirmi no matter what? ei bine, eu inca mai lupt cu mine sa ma conving ca eu sunt cea mai importanta, dar inca nu reusesc.
si ar mai fi o situatie: "eu nu am stiut, nu mi-a spus nimeni". v-ati intalnit cu asa ceva? delegi un task, dupa care faci follow-up, ca sa folosesc termeni corporatisti la moda. si intrebi in stanga si in dreapta si ti se spune ca nimeni nu stie despre ce e vorba. tu stii foarte bine ce/cui ai transmis, dar te trezesti cu un astfel de raspuns. cum reactionezi? iar daca in incercarea ta de a afla ce si cum NU s-a intamplat, primesti mai departe alte explicatii care te aduc intr-o stare pe care nu o pot exprima in cuvinte elegante. adica "poate mi-ai spus, dar am uitat. acum, daca am uitat, ce sa mai fac?!". si atunci te intrebi pe tine insuti/insati "eu acum ce fac? ma enervez si reactionez cum nu imi sta in fire? sau ma calmez si remediez ce se mai poate remedia si explic ce si cum?!". dificil, pentru ca suntem atat de diferiti si avem pareri/reactii atat de diferite, incat nicio situatie nu seamana cu alta, nicio persoana nu seamana cu alta si nu poti aplica un tipar. experinta ajuta? poate ... poate niste cursuri de stres management, comunicare, relationare ..... astept sugestii/pareri/sfaturi.
sa aveti o zi pe placul vostru!
avem urmatoarea situatie: auzi o discutie despre ceva ce trebuie facut. dupa care, la scurt timp, te duci la sef si ii prezinti "ideea" ta. adica ii povestesti ce/cum/cand trebuie facut exact lucrul despre care ai auzit vorbindu-se. daca seful nu stie ca tu tocmai ai auzit discutia, esti apreciat, est proactiv si te implici, bravo. doar ca e posibil uneori sa te afirmi in detrimentul altora. ce faci? te afirmi, cu riscul sa il pui pe celalt intr-o situatie mai anapoda, sau iti vezi interesul propriu si te afirmi no matter what? ei bine, eu inca mai lupt cu mine sa ma conving ca eu sunt cea mai importanta, dar inca nu reusesc.
si ar mai fi o situatie: "eu nu am stiut, nu mi-a spus nimeni". v-ati intalnit cu asa ceva? delegi un task, dupa care faci follow-up, ca sa folosesc termeni corporatisti la moda. si intrebi in stanga si in dreapta si ti se spune ca nimeni nu stie despre ce e vorba. tu stii foarte bine ce/cui ai transmis, dar te trezesti cu un astfel de raspuns. cum reactionezi? iar daca in incercarea ta de a afla ce si cum NU s-a intamplat, primesti mai departe alte explicatii care te aduc intr-o stare pe care nu o pot exprima in cuvinte elegante. adica "poate mi-ai spus, dar am uitat. acum, daca am uitat, ce sa mai fac?!". si atunci te intrebi pe tine insuti/insati "eu acum ce fac? ma enervez si reactionez cum nu imi sta in fire? sau ma calmez si remediez ce se mai poate remedia si explic ce si cum?!". dificil, pentru ca suntem atat de diferiti si avem pareri/reactii atat de diferite, incat nicio situatie nu seamana cu alta, nicio persoana nu seamana cu alta si nu poti aplica un tipar. experinta ajuta? poate ... poate niste cursuri de stres management, comunicare, relationare ..... astept sugestii/pareri/sfaturi.
sa aveti o zi pe placul vostru!
joi, 8 ianuarie 2015
"secretomania" de la gradinita
Satira si umor - Afis la intrarea intr-o gradinita, anunt catre parinti: "Nu credeti tot ce spun ccopiii ca facem la gardinita, caci nici noi nu credem tot ce spun ei ca faceti acasa".
foarte amuzant, asta din perspectiva "ambalajului" pe care il adauga copiii oricarei fapte petrecute la gradinita/after-school/clasele primare. da, copiii au tendinta sa adauge detalii si elemente care nu au fost nicio secunda in desfasuratorul real al evenimentului, dar ei sunt ferm convinsi ca lucrurile s-au intamplat asa cum spun ei. uneori e amuzant, alteori iti ridica semne de intrebare, de e nevoie sa ai o "discutie serioasa" cu educatoarea/invatatoarea.
dar, de cele mai multe ori, exista asa o intelegere tacita (sau poate nu?!) intre copii, sa nu spuna acasa ce fac ei la gradi. am vorbit cu ami multe mamici si s-au confruntat cu aceeasi situatie, mai ales pe la vartsta de 3 - 5 ani a copilului din dotare. ca apoi se apuca sa spuna absolut tot din casa :D.
noi am cam trecut de aceasta etapa, dar mai vad reminescente. astazi de exemplu, cand intreb copila ce a fcaut la scoala, avem un dialog cam asa:
- am facut ceva la matematica despre care nu pot sa iti spun
- cum asa, nu poti sa imi spui?1
- asa, nu trebuie sa stii tu
- pai ce poate fi secret in ce faceti voi la ora de matematica?
- mami, intelege, nu pot sa iti spun
- pai bine, si atunci de ce ai mai adus vorba? mai bine nu imi spuneai nimic. acum, daca ai deschis subiectul, trebuie sa imi spui ....
- nu pot, si nu iti voi spune despre ce e vorba
am lasat-o asa, nu am insistat, probabil voi afla eu intr-un fel sau altul ce e cu marele secret de la ora de matematica. eu imi incurajez copila sa ne spuna tot, sa fim prieteni si sa povestim de toate, ca sa nu ajungem in situatia in care nu stim ce face copilul nostru cand iese singur din casa. dar cat de insistent sa fii sa afli ce se intampla la scoala/gradi/after-school? pana unde sa intinzi "nervii" copilului sa afli ce iti doresti? stiu, veti zice ca exista tot felul de subterfugii, de care noi adultii ne putem folosi, sa ii luam prin "invaluire" si tot asa, dar la noi, uneori, nimic nu functioneaza. si secretul ramane secret.
deocamdata nu imi fac griji prea mari, dar mai incolo ..... atunci va fi o problema daca nu vom sti anumite lucruri. sper sa gasim abordarea care sa ne ajute sa nu ajungem in situatii dificile. mai caut, mai intreb, mai cercetez :)
sa aveti o zi pe placul vostru!
foarte amuzant, asta din perspectiva "ambalajului" pe care il adauga copiii oricarei fapte petrecute la gradinita/after-school/clasele primare. da, copiii au tendinta sa adauge detalii si elemente care nu au fost nicio secunda in desfasuratorul real al evenimentului, dar ei sunt ferm convinsi ca lucrurile s-au intamplat asa cum spun ei. uneori e amuzant, alteori iti ridica semne de intrebare, de e nevoie sa ai o "discutie serioasa" cu educatoarea/invatatoarea.
dar, de cele mai multe ori, exista asa o intelegere tacita (sau poate nu?!) intre copii, sa nu spuna acasa ce fac ei la gradi. am vorbit cu ami multe mamici si s-au confruntat cu aceeasi situatie, mai ales pe la vartsta de 3 - 5 ani a copilului din dotare. ca apoi se apuca sa spuna absolut tot din casa :D.
noi am cam trecut de aceasta etapa, dar mai vad reminescente. astazi de exemplu, cand intreb copila ce a fcaut la scoala, avem un dialog cam asa:
- am facut ceva la matematica despre care nu pot sa iti spun
- cum asa, nu poti sa imi spui?1
- asa, nu trebuie sa stii tu
- pai ce poate fi secret in ce faceti voi la ora de matematica?
- mami, intelege, nu pot sa iti spun
- pai bine, si atunci de ce ai mai adus vorba? mai bine nu imi spuneai nimic. acum, daca ai deschis subiectul, trebuie sa imi spui ....
- nu pot, si nu iti voi spune despre ce e vorba
am lasat-o asa, nu am insistat, probabil voi afla eu intr-un fel sau altul ce e cu marele secret de la ora de matematica. eu imi incurajez copila sa ne spuna tot, sa fim prieteni si sa povestim de toate, ca sa nu ajungem in situatia in care nu stim ce face copilul nostru cand iese singur din casa. dar cat de insistent sa fii sa afli ce se intampla la scoala/gradi/after-school? pana unde sa intinzi "nervii" copilului sa afli ce iti doresti? stiu, veti zice ca exista tot felul de subterfugii, de care noi adultii ne putem folosi, sa ii luam prin "invaluire" si tot asa, dar la noi, uneori, nimic nu functioneaza. si secretul ramane secret.
deocamdata nu imi fac griji prea mari, dar mai incolo ..... atunci va fi o problema daca nu vom sti anumite lucruri. sper sa gasim abordarea care sa ne ajute sa nu ajungem in situatii dificile. mai caut, mai intreb, mai cercetez :)
sa aveti o zi pe placul vostru!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)