cel putin asa auzeam eu cand eram in scoala de la adultii din jur, ca sa ma convinga sa invat, sa ajung mare. eu insa invatam de drag, imi placea sa am note mari la toate materiile si sa fiu printre primii in clasa.
saptamana trecuta am vazut la televizor 2 reportaje - unul care prezenta situatia adolescentilor din Roamnia zilelor noastre si anume: 2 din 5 adolescenti au dificultati in a citi fluent un text si nu au notiuni elementare de matematica, iar tara noastra este pe primul loc in Europa la numarul de abandonuri scolare. macar sa fim si noi pe primul loc la ceva, nu?! ei bine, situatia asta pe mine ma intristeaza.
de ce copiii zilelor noastre nu mai invata? de ce nu mai citesc? de ce prefera gadget-urile si alte entertainments in locul cartilor? de ce prefera sa vada filmul in loc sa citeasca respectiva carte? de ce inca de mici nu se mai joaca jocurile copilariei mele si prefera sa se joace "online"? mai tineti minte - hotii si vardistii, frunza, coarda, elasticul, 9 pietre sau castelul, tara-tara, vrem ostasi, ratele si vanatorii si cate altele pe care nu mi le amintesc acum. in schimb, ei se joaca angry birds, world of warcraft etc - imi cer scuze, dar nu sunt familiarizata cu jocurile acestea.
zilele trecute am achizitionat un e-book reader. cand am ajuns cu el acasa, eu si sotul ne prindeam urechile sa vedem ce stie sa faca. vine si fetita noastra care in curand va implini 4 ani si ne spune, foarte relaxata: "ce e aia, o tableta? ai pe ea angry birds? nu ai .... aha ... si cand il incarci?". mie mi s-a parut foarte ciudata aceasta discutie cu copila mea, asta pentru ca noi pana acum nu am avut tableta, nu ne-am jucat pe telefon niciun fel de joc, desi avem si eu, si sotul meu, smartphone-uri, nu ne jucam jocuri acasa pe laptop, acesta fiind folosit foarte putin, sa citim o stire, sa cautam ceva pe internet sau sa mai vorbim din cand in cand cu bunicii pe messenger. sotul meu mai petrece ceva timp pe laptop cautand ce filme noi au mai aparut etc, dar nu atunci cand il vede fetita. deci va dati seama ca intrebarea mea a venit firesc "dar de unde stii tu de tableta si de unde stii ca am putea juca angry birds pe ea?". "a, pai are educatoarea noastra tableta si ne-a aratat si noua cum sa desenam pe ea. si are si copilul X si mi-a spus ca se joaca angry birds ....".bun asa, zic si inghit in sec, construiund in minte un discurs despre ce vom face noi cu tableta si cum nu va avea ea voie sa se joace pe ea decat cu ocazii speciale.
desi sunt constienta ca la un moment dat, cand va constientiza ca a pierdut multe jocuri si nu e in trend cu multe din ale gadgtariei, fiica noastra ne va uri, noi nu am lasat-o nici pe calculator, nu sta prea mult nici la televizor, nici pe telefoanele noastre etc. mai mult decat atat, incerc sa ii inoculez ca timpul liber e mai interesant de petrecut cu o carte in mana decat cu un joc, lego e mai placut decat un desen animat etc. incerc sa ii gasesc activitati care sa o tina departe de tehnologia fara de care se pare ca nu mai putem in ziua de astazi.
al doilea reportaj vizionat se referea la targul gaudeamus. invitati in platou au fost 2 scriitori, care, facand corelatie cu reportajul dinainte, ne explicau ca de fapt copiii din ziua de astazi citesc, spre marea noastra surprindere, chiar foarte mult. doar ca doamna scriitoare invitata a spus ca fiica ei, adolescenta, 19 ani, citeste "lucruri pe care eu nu le-as citi in viata mea. si o constrang macar o data la 6 luni sa citeasca si cate un autor clasic". si era foarte mandra ca fiica ea citeste, "repet, lucruri pe care eu nu as pune mana in veci, dar macar citeste".
mai exista oare speranta in tara asta? daca o mama scriitoare, care urma sa isi lanseze in cadrul targului o carte, spune despre fiica ei asemenea lucruri, noi ceilalti, oameni de rand, cu o cultura medie, noi cum ii indemnam si convingem pe copiii nostri sa citeasca literatura de calitate si nu "carti pe care eu nu le-as citi in viata mea"?!
fetita mea e prea mica acum, nu va invata sa citeasca decat probabil peste vreo 2 ani, dar pana atunci eu ii citesc. citim seara la culcare, citim peste zi, cand nu avem alte activitati programate, citim in engleza cu traducerea aferenta, citim in romana. citim, pentru ca mi se pare mult mai util sa citim decat sa ne uitam la televizor. se uita si la desene, nu zic ca nu, poate si la vreo emisiune care stiu ca ii place, dar nu o uitam in fata TV-ului cu orele. imi doresc tare mult ca fetita mea sa citeasca, sa isi doreasca sa acumuleze informatii. imi amintesc cum am citit eu "singur pe lume" dintr-o rasuflare, am mancat cu cartea in mana, nu am dormit o zi si o noapte, pana nu am terminat-o .... asta imi doresc si de la copiii zilelor noastre, dar imi doresc sa faca asta de placere, din dorinta proprie, nu constransi.
si poate daca am reusi sa ii facem sa inteleaga ca cititul, invatatul nu sunt obligatii, sunt niste virtuti, poate atunci am fi pe primul loc la altele si nu la rata abandonului scolar. sigur, sunt foarte multi copii destepti in tara noastra, genii chiar, dar cred ca nici statul nu stie si nu poate sa ne ajute, nici pe copii, nici pe parinti, sa ajungem acolo unde ne dorim si unde ar trebui sa fim.
luni, 26 noiembrie 2012
marți, 20 noiembrie 2012
promisiunea e mai rea decat datoria
buna. as vrea sa vorbim putin despre promisiuni. se zice ca promisiunea data e datorie curata. cand promiti ceva, trebuie sa fii sigur ca vei putea duce la bun sfarsit ce ai promis. dar cum ii explici unui copil ca tu ai facut tot posibilul sa te tii de promisiune, dar evenimente independente de vointa ta te impiedica sa te tii de cuvant? si cand replica este "dar mami, ai promis, si mi-ai spus ca atunci cand promiti ceva, trebuie neaparat sa te tii de cuvant ...".
dificil. si e dificil si in cazul oamenilor mari, nu numai al copiilor. si spun asta pentru ca am fost in situatia in care totul era planificat, pana la ultimul detaliu, si a trebuit sa anulam in ultimul moment. si fusese promisiune din partea sotului ca vom merge undeva si vom face ceva ce ne doream foarte tare. dar, din motive de sanatate, a trebuit sa anulam. si a fost si din cauza mea, ca sa spun asa, ca eu am avut probleme de sanatate si a trebuit sa ramanem acasa. dar tot am simtit ca a fost o promisiune nerespectata ......
eu evit sa promit ceva. de obicei, desi stiu ca nu e tocmai fair, ma eschivez cu replici de genul "voi face tot posibilul" sau "sa vedem ce putem face". stiu ca si asta cateodata e considerata promisiune, dar am eu constiinta putin mai curata cand stiu ca nu am rostit cuvantul "promit". la extrema cealalta, sunt cei care promit in stanga si in dreapta, iar cand promisiunea lor nu se transforma in realitate, vin ei cu replici de genul "am facut tot ce am putut". oare oamenii acestia au cosntiinta incarcata ca nu au reusit sa duca la bun sfarsit cele promise? sau ei chiar cred ca au facut tot ce au putut si atunci sunt foarte linistiti cu ei insisi? greu de zis .... dar greu cu promisiunile si respectarea lor ...
dificil. si e dificil si in cazul oamenilor mari, nu numai al copiilor. si spun asta pentru ca am fost in situatia in care totul era planificat, pana la ultimul detaliu, si a trebuit sa anulam in ultimul moment. si fusese promisiune din partea sotului ca vom merge undeva si vom face ceva ce ne doream foarte tare. dar, din motive de sanatate, a trebuit sa anulam. si a fost si din cauza mea, ca sa spun asa, ca eu am avut probleme de sanatate si a trebuit sa ramanem acasa. dar tot am simtit ca a fost o promisiune nerespectata ......
eu evit sa promit ceva. de obicei, desi stiu ca nu e tocmai fair, ma eschivez cu replici de genul "voi face tot posibilul" sau "sa vedem ce putem face". stiu ca si asta cateodata e considerata promisiune, dar am eu constiinta putin mai curata cand stiu ca nu am rostit cuvantul "promit". la extrema cealalta, sunt cei care promit in stanga si in dreapta, iar cand promisiunea lor nu se transforma in realitate, vin ei cu replici de genul "am facut tot ce am putut". oare oamenii acestia au cosntiinta incarcata ca nu au reusit sa duca la bun sfarsit cele promise? sau ei chiar cred ca au facut tot ce au putut si atunci sunt foarte linistiti cu ei insisi? greu de zis .... dar greu cu promisiunile si respectarea lor ...
joi, 25 octombrie 2012
vorbe bune, vorbe rele
vi s-a intamplat vreodata ca cineva sa va "certe" de fata cu alti oameni, abolut gratuit? si nu ma refer aici nu numai la sefi, ci si la colegi care uneori au porniri nu tocmai prietenoase in situatii care pot fi rezolvate mult mai eficient daca folosim vorba buna.
de ce simt unii oameni nevoia de a-i admonesta pe cei din jur, fara a exista un motiv intemeiat? nu ma pricep eu foarte tare la oameni, dar am citit ca exista acel feed-back de tip sandvis (sandwich etc, inca nu stiu care forma de scriere a acestui substantiv este cea corecta). adica, daca ai ceva sa ii reprosezi cuiva, incepi prin a-i lauda una/mai multe din calitati (desigur, asumand ca are si calitati, nu numai defecte, si atunci esti "indreptatit/a sa il/o certi, dar chiar si aici e loc de discutii), apoi ii explici cum/unde/ce a gresit si apoi inchei discursul tot intr-o nota pozitiva. dar cred ca iti trebuie niste people skills, cum imi place mie sa le zic, ca sa poti sa faci asa ceva. unii simt nevoia sa certe, sa pedepseasca, sa arate in felul asta ca au o oarece autoritate si ca se impun (dupa umila mea parere, cei care se impun prin competente au un credit mult mai mare decat cei mai sus amintiti, dar asta o stiu doar competentii, din pacate).
a circulat mult timp pe internet o poza cu diferentele dintre boss si leader. una din cele mai exemplificative diferente este boss=inspires fear, in timp ce leader=generates enthusiasm. nu ma intelegeti gresit, nu sunt de acord sa venim la birou si sa fim cu totii prieteni, prietenii ti-i faci in alta parte (si asa stam o mie de ani la birou, cand plecam de aici, sa vedem aceiasi oameni?! :) - desigur, sunt si colegi la birou care merita sa iti fie prieteni, dar situatiile acestea sunt destul de putine). si spun asta pentru ca daca am fi cu totii prieteni, sunt de parere ca am pierde din profesionalism. ca daca esti prieten cu seful, nu prea ii vine sa te certe cand ai gresit cu ceva si uite-asa poti sa te inveti mai neatent, mai delesator etc, stiind ca oricum nu vei avea de suportat consecinte. deci cred ca nu trebuie sa fim prieteni. trebuie sa fim colegi, sa impartasim un stil de lucru si niste principii comune si sa ne facem treaba cat mai bine. dar, la fel de bine, cum am spus, nu trebuie sa tipam si sa admonestam ca sa ne aratam superioritatea. trebuie sa stim sa prezentam situatia astfel incat sa invete ambele parti cate ceva si data viitoare sa nu mai fie nevoie de "discutii".
si, in the end, simt nevoia sa ma explic - la mine la serviciu nu se intampla astfel de situatii on a regular basis, dar se intampla din cand in cand. dar am simtit nevoia sa scriu despre asta pentru ca, vorbind cu mai multi prieteni, mi-au spus ca si la ei la serviciu sunt astfel de situatii si ca daca cineva are ceva sa le reproseze, ei ar fi mai mult decat bucurosi sa isi asume greseala si sa isi indrepte comportamentul, daca "cearta" s-ar intampla altfel. pentru ca dezvoltam o anume aversiune fata de acele persoane si se poate crea o prapastie care greu poate fi inlaturata apoi si asta pentru niste motive banale.
i rest my case, sper cat mai putini dintre noi sa avem colegi care sa vrea sa rezolve unele situatii prin ridicarea glasului (aseara la o emisiune TV chirila si despot au fost intrebati care e nota cel mai de sus pe care o pot atinge - cred ca si colegii cu pricina vor sa experimenteze in acest sens :D). sa vorbim, domnule, ca oamenii, cum ar zice o cunostinta de-a mea, de ce sa ne certam, cand putem sa avem o discutie calma si eficienta?! asa sa fie, zic.
de ce simt unii oameni nevoia de a-i admonesta pe cei din jur, fara a exista un motiv intemeiat? nu ma pricep eu foarte tare la oameni, dar am citit ca exista acel feed-back de tip sandvis (sandwich etc, inca nu stiu care forma de scriere a acestui substantiv este cea corecta). adica, daca ai ceva sa ii reprosezi cuiva, incepi prin a-i lauda una/mai multe din calitati (desigur, asumand ca are si calitati, nu numai defecte, si atunci esti "indreptatit/a sa il/o certi, dar chiar si aici e loc de discutii), apoi ii explici cum/unde/ce a gresit si apoi inchei discursul tot intr-o nota pozitiva. dar cred ca iti trebuie niste people skills, cum imi place mie sa le zic, ca sa poti sa faci asa ceva. unii simt nevoia sa certe, sa pedepseasca, sa arate in felul asta ca au o oarece autoritate si ca se impun (dupa umila mea parere, cei care se impun prin competente au un credit mult mai mare decat cei mai sus amintiti, dar asta o stiu doar competentii, din pacate).
a circulat mult timp pe internet o poza cu diferentele dintre boss si leader. una din cele mai exemplificative diferente este boss=inspires fear, in timp ce leader=generates enthusiasm. nu ma intelegeti gresit, nu sunt de acord sa venim la birou si sa fim cu totii prieteni, prietenii ti-i faci in alta parte (si asa stam o mie de ani la birou, cand plecam de aici, sa vedem aceiasi oameni?! :) - desigur, sunt si colegi la birou care merita sa iti fie prieteni, dar situatiile acestea sunt destul de putine). si spun asta pentru ca daca am fi cu totii prieteni, sunt de parere ca am pierde din profesionalism. ca daca esti prieten cu seful, nu prea ii vine sa te certe cand ai gresit cu ceva si uite-asa poti sa te inveti mai neatent, mai delesator etc, stiind ca oricum nu vei avea de suportat consecinte. deci cred ca nu trebuie sa fim prieteni. trebuie sa fim colegi, sa impartasim un stil de lucru si niste principii comune si sa ne facem treaba cat mai bine. dar, la fel de bine, cum am spus, nu trebuie sa tipam si sa admonestam ca sa ne aratam superioritatea. trebuie sa stim sa prezentam situatia astfel incat sa invete ambele parti cate ceva si data viitoare sa nu mai fie nevoie de "discutii".
si, in the end, simt nevoia sa ma explic - la mine la serviciu nu se intampla astfel de situatii on a regular basis, dar se intampla din cand in cand. dar am simtit nevoia sa scriu despre asta pentru ca, vorbind cu mai multi prieteni, mi-au spus ca si la ei la serviciu sunt astfel de situatii si ca daca cineva are ceva sa le reproseze, ei ar fi mai mult decat bucurosi sa isi asume greseala si sa isi indrepte comportamentul, daca "cearta" s-ar intampla altfel. pentru ca dezvoltam o anume aversiune fata de acele persoane si se poate crea o prapastie care greu poate fi inlaturata apoi si asta pentru niste motive banale.
i rest my case, sper cat mai putini dintre noi sa avem colegi care sa vrea sa rezolve unele situatii prin ridicarea glasului (aseara la o emisiune TV chirila si despot au fost intrebati care e nota cel mai de sus pe care o pot atinge - cred ca si colegii cu pricina vor sa experimenteze in acest sens :D). sa vorbim, domnule, ca oamenii, cum ar zice o cunostinta de-a mea, de ce sa ne certam, cand putem sa avem o discutie calma si eficienta?! asa sa fie, zic.
miercuri, 24 octombrie 2012
eu spun una, tu spui multe!
buna din nou. a trecut ceva vreme de cand nu am mai scris - nu voi cauta motive, ca simt ca daca chiar vrem le gasim.
sa va explic de ce am denumit postarea asa, "eu spun una, tu spui multe!". printre jocurile pe care le joaca fetita mea la gradinita, se numara si unul cu aceasta denumire. educatoarea spune un cuvant care desemneaza un obiect la singular, "caiet", iar copilul spune acelasi cuvant la plural, "caiete". uneori, ca sa fie si mai interesant, le diminutiveaza, "caietele". si fetitei mele ii place atat de mult acest joc, incat il jucam foarte des acasa.
ei bine, in postarea mea de astazi, nu e vorba despre joc, ci despre cum interpreteaza oamenii cele spuse de tine, mai adauga si ei cate cave detalii, iar cand transmit mai departe si mai departe, afli ca de fapt cine stie ce minunatii ai spus tu in the first place.
mie mi s-a intamplat sa spun un lucru banal despre cineva (ma rog, banal mi s-a parut mie), iar cand am fost pusa fata in fata cu persoana respectiva, care ma tragea la raspundere pentru ce am spus, am aflat ca de fapt eu "spusesem mult mai mult".
stiti cum e cu telefonul fara fir, ca tu spui o vorba si pana ajunge la receptorul final, e cu totul altceva. cred ca asa se intampla si in astfel de situatii, tu spui un lucru, cel caruia i l-ai spus il reinterpreteaza si eventual mai adauga cate ceva si uite-asa se poate ajunge intr-o situatie nu tocmai placuta.
si acum, ma intreb - ce facem? stiu ca nu e bine sa vorbim despre oameni, mai ales daca lucrurile pe care le spunem nu sunt tocmai de bine, dar putem sa tinem mereu in noi, sa nu impartasim cu nimeni ceea ce simtim, sa nu ne descarcam si noi de energia negativa? la fel de bine, stiu si ca, daca tot alegem sa vorbim cu cineva, macar sa fie cineva de maxima incredere. dar iar am fost in situatia in care am crezut ca persoana cu care am vorbit este o astfel de persoana de incredere si m-am inselat ... ce facem?
incercam sa ignoram aspetcele mai putin placute ale situatiilor, persoanelor etc, astfel incat sa nu ne mai incarcam cu energie negativa, ca sa nu mai fie nevoie sa ne debarasam de ea si sa nu mai ajungem in situatii din acestea. dar putem? unii dintre noi pot, eu inca mai caut reteta. promit ca daca o descopar, o impartasesc cu toata lumea, caci stiu ca sunt multe persoane care si-ar dori-o.
sa aveti o zi frumoasa, fara prea multe vorbe :)
sa va explic de ce am denumit postarea asa, "eu spun una, tu spui multe!". printre jocurile pe care le joaca fetita mea la gradinita, se numara si unul cu aceasta denumire. educatoarea spune un cuvant care desemneaza un obiect la singular, "caiet", iar copilul spune acelasi cuvant la plural, "caiete". uneori, ca sa fie si mai interesant, le diminutiveaza, "caietele". si fetitei mele ii place atat de mult acest joc, incat il jucam foarte des acasa.
ei bine, in postarea mea de astazi, nu e vorba despre joc, ci despre cum interpreteaza oamenii cele spuse de tine, mai adauga si ei cate cave detalii, iar cand transmit mai departe si mai departe, afli ca de fapt cine stie ce minunatii ai spus tu in the first place.
mie mi s-a intamplat sa spun un lucru banal despre cineva (ma rog, banal mi s-a parut mie), iar cand am fost pusa fata in fata cu persoana respectiva, care ma tragea la raspundere pentru ce am spus, am aflat ca de fapt eu "spusesem mult mai mult".
stiti cum e cu telefonul fara fir, ca tu spui o vorba si pana ajunge la receptorul final, e cu totul altceva. cred ca asa se intampla si in astfel de situatii, tu spui un lucru, cel caruia i l-ai spus il reinterpreteaza si eventual mai adauga cate ceva si uite-asa se poate ajunge intr-o situatie nu tocmai placuta.
si acum, ma intreb - ce facem? stiu ca nu e bine sa vorbim despre oameni, mai ales daca lucrurile pe care le spunem nu sunt tocmai de bine, dar putem sa tinem mereu in noi, sa nu impartasim cu nimeni ceea ce simtim, sa nu ne descarcam si noi de energia negativa? la fel de bine, stiu si ca, daca tot alegem sa vorbim cu cineva, macar sa fie cineva de maxima incredere. dar iar am fost in situatia in care am crezut ca persoana cu care am vorbit este o astfel de persoana de incredere si m-am inselat ... ce facem?
incercam sa ignoram aspetcele mai putin placute ale situatiilor, persoanelor etc, astfel incat sa nu ne mai incarcam cu energie negativa, ca sa nu mai fie nevoie sa ne debarasam de ea si sa nu mai ajungem in situatii din acestea. dar putem? unii dintre noi pot, eu inca mai caut reteta. promit ca daca o descopar, o impartasesc cu toata lumea, caci stiu ca sunt multe persoane care si-ar dori-o.
sa aveti o zi frumoasa, fara prea multe vorbe :)
marți, 10 iulie 2012
Vorbe grele
Buna. voi incepe cu o intrebare. vi s-a intamplat vreodata ca cineva sa spuna despre voi cuvinte nu tocmai frumoase, iar voi sa fiti de fata?!
cum ati reactionat intr-o astfel de situatie? iar daca nu vi s-a intamplat, v-ati gandit vreodata cum ati reactiona daca ati fi in aceasta postura?
se spune ca o vorba pate aduce zambetul pe buzele cuiva. la fel de valabil este ca o vorba te poate intrista intr-o clipa. eu am fost in situatia in care am fost jignita de cineva foarte apropiat, caruia altcineva a incercat sa ii explice de ce si cum m-a jignit, dar raspunsul a venit prompt catre mine "ce, te-ai suparat?".
ce faci intr-o astfel de situatie? cum reactionezi? aduci argumente in favoarea ta, sa arati ca cele descrise de persoana care te-a suparat sunt gresite si, cu toate astea, tu ramai cu supararea, iar persoana respectiva cu convingerea ca nu aveai niciun motiv sa te simti jignit(a). cum procedezi in viitor, la alte intalniri cu acea persoana? esti suparat? refuzi sa va mai vedeti? sau lasi lucrurile sa mearga de la sine, ca daca oricum el/ea nu a inteles cu ce te-a suparat pe moment, nu va intelege nici de ce esti suparat in continuare .... dificila situatie, eu una chiar nu stiu cum s-o administrez ....
va doresc o zi buna, cu vorbe care sa va aduca numai zambete
cum ati reactionat intr-o astfel de situatie? iar daca nu vi s-a intamplat, v-ati gandit vreodata cum ati reactiona daca ati fi in aceasta postura?
se spune ca o vorba pate aduce zambetul pe buzele cuiva. la fel de valabil este ca o vorba te poate intrista intr-o clipa. eu am fost in situatia in care am fost jignita de cineva foarte apropiat, caruia altcineva a incercat sa ii explice de ce si cum m-a jignit, dar raspunsul a venit prompt catre mine "ce, te-ai suparat?".
ce faci intr-o astfel de situatie? cum reactionezi? aduci argumente in favoarea ta, sa arati ca cele descrise de persoana care te-a suparat sunt gresite si, cu toate astea, tu ramai cu supararea, iar persoana respectiva cu convingerea ca nu aveai niciun motiv sa te simti jignit(a). cum procedezi in viitor, la alte intalniri cu acea persoana? esti suparat? refuzi sa va mai vedeti? sau lasi lucrurile sa mearga de la sine, ca daca oricum el/ea nu a inteles cu ce te-a suparat pe moment, nu va intelege nici de ce esti suparat in continuare .... dificila situatie, eu una chiar nu stiu cum s-o administrez ....
va doresc o zi buna, cu vorbe care sa va aduca numai zambete
luni, 18 iunie 2012
Sfaturi - primite, fara a fi cerute!
este important sa vorbim cu cei din jurul nostru. este la fel de important sa cerem sfatul, ajutorul, atunci cand simtim sa situatia ne depaseste sau nu suntem siguri pe ceea ce facem si avem nevoie de o incurajare extra.
dar ce facem atunci cand primim sfaturi pe care nu le-am cerut, si, mai ales, cand primim aceste sfaturi si nu suntem de acord cu ele?!
persoanele mai mari decat noi si cu o experienta de viata mai vasta, considera ca stiu mai bine decat noi cum trebuie procedat intr-o situatie sau alta. si atunci, fara ca tu sa ii intrebi, cu de la sine putere, deschid gura si isi dau cu parerea cum e mai bine sa procedezi. exista mai multe variante:
1. din respect, te faci ca iei aminte la ce ti se spune, dar mai departe faci tot cum crezi tu;
2. daca ai tupeul cu tine, spui ca nu esti de acord cu ce ti se spune si ca tu faci cum crezi tu, ca oricum nu ai cerut sfatul respectiv;
3. cum am mai spus si in alte randuri, exista varianta ca judecata ta de pana atunci sa simta urme de indoiala si sa te gandesti ca poate sfatul nu e chiar asa de nepotrivit si poate vei aplica ce ti se spune;
4. te faci ca nu auzi si iti vezi mai departe de ale tale, fara ca sfatul primit sa te afecteze in vreun fel.
e greu sa te comporti intr-un mod care sa impace pe toata lumea, mai ales cand vorbim despre persoane din cadrul familiei, care se asteapta ca vorba lor sa cantareasca greu si tu sa respecti intru totul ce ti se spune.
mai exista si varianta de la polul opus, atunci cand chiar ceri sfatul si te gasesti in fata unei situatii total neasteptate: "nu stiu, ca eu nu am fost la scoli ca voi, stiti voi mai bine cum trebuie procedat". personal, m-am intalnit cu ambele situatii si nu stiu sa spun care din ele este mai dificil de administrat, caci in ambele la un moment dat va fi cel putin o persoana deranjata de cele intamplate.
cred ca ramane la latitudinea fiecaruia dintre noi sa decidem cui si in ce situatie cerem sfatul, la fel cum tot noi decidem daca punem sau nu in aplicare sfatul primit, chiar daca acesta a fost sau nu cerut.
sa aveti o zi buna si sa primiti numai sfaturi utile.
dar ce facem atunci cand primim sfaturi pe care nu le-am cerut, si, mai ales, cand primim aceste sfaturi si nu suntem de acord cu ele?!
persoanele mai mari decat noi si cu o experienta de viata mai vasta, considera ca stiu mai bine decat noi cum trebuie procedat intr-o situatie sau alta. si atunci, fara ca tu sa ii intrebi, cu de la sine putere, deschid gura si isi dau cu parerea cum e mai bine sa procedezi. exista mai multe variante:
1. din respect, te faci ca iei aminte la ce ti se spune, dar mai departe faci tot cum crezi tu;
2. daca ai tupeul cu tine, spui ca nu esti de acord cu ce ti se spune si ca tu faci cum crezi tu, ca oricum nu ai cerut sfatul respectiv;
3. cum am mai spus si in alte randuri, exista varianta ca judecata ta de pana atunci sa simta urme de indoiala si sa te gandesti ca poate sfatul nu e chiar asa de nepotrivit si poate vei aplica ce ti se spune;
4. te faci ca nu auzi si iti vezi mai departe de ale tale, fara ca sfatul primit sa te afecteze in vreun fel.
e greu sa te comporti intr-un mod care sa impace pe toata lumea, mai ales cand vorbim despre persoane din cadrul familiei, care se asteapta ca vorba lor sa cantareasca greu si tu sa respecti intru totul ce ti se spune.
mai exista si varianta de la polul opus, atunci cand chiar ceri sfatul si te gasesti in fata unei situatii total neasteptate: "nu stiu, ca eu nu am fost la scoli ca voi, stiti voi mai bine cum trebuie procedat". personal, m-am intalnit cu ambele situatii si nu stiu sa spun care din ele este mai dificil de administrat, caci in ambele la un moment dat va fi cel putin o persoana deranjata de cele intamplate.
cred ca ramane la latitudinea fiecaruia dintre noi sa decidem cui si in ce situatie cerem sfatul, la fel cum tot noi decidem daca punem sau nu in aplicare sfatul primit, chiar daca acesta a fost sau nu cerut.
sa aveti o zi buna si sa primiti numai sfaturi utile.
vineri, 8 iunie 2012
Atentie, se inchid usile!
stiu, e ciudat titlul, dar astazi a fost un moment foarte simpatic cand, mergand cu metroul sa imi duc fetita la gradi, ea repeta in fiecare statie mesajul din difuzor. si cum folosea cativa decibeli, sa se faca auzita, i-am atras atentia, la un moment dat, ca oamenii din metrou au auzit-o deja pe doamna din difuzor si nu mai e nevoie sa repete si ea mesajul in gura mare.
dar dupa ce a spus a doua oara mesajul, am hotarat sa nu ii mai atrag atentia si sa o las sa se distreze cu usile si difuzorul. de ce am facut acest lucru? pentru ca am observat ca lumea in jur zambea. eu merg foarte rar cu mijloacele de transport in comun. astazi am fost nevoita sa duc eu fetita la gradi, pentru sotul meu joaca in deplasare in acest week-end (adica a mers impreuna cu colegii intr-un asa zis team-building, dar daca va spun ca sunt 8 baieti in delta dunarii, nu cred ca mai are rost sa explic ce se va intampla de fapt acolo).
si pentru ca eu nu stiu sa conduc (am permis de conducere, dar il am doar pentru situatiile de la banca sau mai stiu eu unde, cand iti trebuie si un al doilea act de identitate sa dovedesti ca tu esti de fapt), a ramas masina frumusel in parcare la bloc si ne-am pornit noi doua vitejeste spre metrou.
in metrou, autobuz, tramvai etc majoritatea calatorilor sunt indiferenti la ce se intampla in jurul lor. se gandesc la ce au de facut cand ajung la munca, poate isi fac planuri pentru week-end, poate fac meniul pentru vreo petrecere etc. cert este ca majoritatea au o fata daca nu posomorata, cel putin indiferenta. si atunci, cand am vazut ca sunt cateva persoane amuzate de jocul fetiteti mele, care se credea doamna din difuzor, am hotarat sa o las sa isi exerseze aptitudinile vocale. si desigur ca a facut asta si intre statii si cateva doamne din jur erau destul de amuzate.
si uite-asa, un simplu joc de copil, cateva vorbe spuse in joaca pot aduce un zambet pe un chip ingrijorat, poate chiar trist, pot face o persoana sa uite pe moment de gandurile personale si sa zambeasca la jocul nevinovat al unui copil.
diseara iar ma duc sa o iau de la gradi si vom merge tot cu metroul si voi urmari reactiile calatorilor, sa vad daca si dupa o zi de munca, la sfarsitul unei saptamani de munca, vor mai fi dispusi sa zambeasca la jocul unui copil.
sa aveti o zi frumoasa si plina de zambete.
dar dupa ce a spus a doua oara mesajul, am hotarat sa nu ii mai atrag atentia si sa o las sa se distreze cu usile si difuzorul. de ce am facut acest lucru? pentru ca am observat ca lumea in jur zambea. eu merg foarte rar cu mijloacele de transport in comun. astazi am fost nevoita sa duc eu fetita la gradi, pentru sotul meu joaca in deplasare in acest week-end (adica a mers impreuna cu colegii intr-un asa zis team-building, dar daca va spun ca sunt 8 baieti in delta dunarii, nu cred ca mai are rost sa explic ce se va intampla de fapt acolo).
si pentru ca eu nu stiu sa conduc (am permis de conducere, dar il am doar pentru situatiile de la banca sau mai stiu eu unde, cand iti trebuie si un al doilea act de identitate sa dovedesti ca tu esti de fapt), a ramas masina frumusel in parcare la bloc si ne-am pornit noi doua vitejeste spre metrou.
in metrou, autobuz, tramvai etc majoritatea calatorilor sunt indiferenti la ce se intampla in jurul lor. se gandesc la ce au de facut cand ajung la munca, poate isi fac planuri pentru week-end, poate fac meniul pentru vreo petrecere etc. cert este ca majoritatea au o fata daca nu posomorata, cel putin indiferenta. si atunci, cand am vazut ca sunt cateva persoane amuzate de jocul fetiteti mele, care se credea doamna din difuzor, am hotarat sa o las sa isi exerseze aptitudinile vocale. si desigur ca a facut asta si intre statii si cateva doamne din jur erau destul de amuzate.
si uite-asa, un simplu joc de copil, cateva vorbe spuse in joaca pot aduce un zambet pe un chip ingrijorat, poate chiar trist, pot face o persoana sa uite pe moment de gandurile personale si sa zambeasca la jocul nevinovat al unui copil.
diseara iar ma duc sa o iau de la gradi si vom merge tot cu metroul si voi urmari reactiile calatorilor, sa vad daca si dupa o zi de munca, la sfarsitul unei saptamani de munca, vor mai fi dispusi sa zambeasca la jocul unui copil.
sa aveti o zi frumoasa si plina de zambete.
miercuri, 6 iunie 2012
un simplu "multumesc!"
dar este intr-adevar atat de simplu? sau de fapt din acest "multumesc" deriva o sumedenie de alte fapte, vorbe etc? sau nu deriva, daca el nu este niciodata pronuntat....
am auzit si am spus la randul meu, de multe ori, prefer un simplu "multumesc" decat o recompensa materiala sau de alt fel. desigur, daca se poate sa le primesc pe amandoua ... asta e, traim intr-o lume materialista, daca nu ar trebui, cred ca sunt putini cei care ar munci, poate doar aceia care au ca si munca o arta, un hobby etc, dar sa nu ne indepartam foarte tare de la subiect.
asadar, un multumesc in locul altei recompense. atunci cand vezi ca ceea ce faci este apreciat de ceilalti, atunci cand simti sinceritate in glasul celui/celei care iti multumeste, atunci cred ca si data viitoare vei face cu drag ceva pentru persoana respectiva.
cum exemplele din viata de zi cu zi sunt cele mai concludente, voi veni cu unul pentru a ilustra "puterea lui multumesc!". la noi in cartier, ca in toate cartierele din Bucuresti, exista o covrigarie pe care noi o preferam. si in week-end, sau in alte zile libere, cand trecem pe acolo, fetita mea merge si cumpara "un covlig fala sale". intr-o sambata, sotul si copilul fiind somnorosi de dimineata, nu au vrut sa mearga cu mine la piata la cumparaturi. asa ca mi-am luat indemnul si sacosa si am pornit spre piata. dupa cumparaturile de pe lista si desigur, cateva care nu se regaseau pe lista si pentru care am primit comentariile de rigoare, m-am oprit, desigur, la covrigarie. in fata mea, 5 - 6 oameni. fiecare isi lua un covrig, o merdenea etc, dupa pofta, dupa buget, dupa solictarile celor somnorosi de acasa, care ii asteptau cu cumparaturile. niciunul din cei 5-6 oameni din fata mea nu a multumit atunci cand a primit produsul cerut. am ajuns si eu la rand si nu vreau sa ma dau rotunda ca ce politicoasa sunt eu, dar asa cum mie imi place sa aud multumiri, le ofer la randul meu, pentru ca, asa cum exista o vorba "nu ma doare gura" si mai ales cand impatcul e atat de mare. asa ca am luat eu cei doi covrigi aburinzi, am multumit si m-am pornit spre casa. numai ca ceva mi-a atrast atentia si mi-e retinut privirea la domnisoara care tocmai ca imi daduse covrigii - ei bine, fata ei s-a schimbat in momentul in care a auzit "multumesc". dintr-o figura as spune absenta, indiferenta pana atunci, dintr-o data a afisat un zambet, sincer, cald si a raspuns cu drag "cu multa placere!".
un cuvant poate aduce zambetul pe chipul unei persoane. si nu ma refer doar la domnisoara de la "covagalia" noastra preferata, ci sunt absolut convinsa ca si un CEO este incantat atunci cand angajatii, colaboratorii, mai stiu eu cu alte persoane mai interactioneaza el/ea in viata de zi cu zi la birou sau in viata personala, aude un "multumesc" sincer, care arata ca ceea ce a facut/spus este apreciat.
poate nu ma pricep foarte bine la vorbe, poate nu inteleg oamenii si situatiile foarte bine, dar stiu sigur ca mie cand imi multumeste cineva si o face si din tot sufletul, cu siguranta mi se umple inina de bucurie. spre deosebire de cei care considera ca "este treaba ta sa faci, multumirea vine la sfarsit de luna/de doua ori pe luna!" - a nu se intelege gresit, eu deocamdata nu m-am confruntat cu o astfel de situatie si sper nici sa nu mi se intample, dar am auzit ca se poate si asa.
cam atat, va multumesc pentru timpul acordat :)
am auzit si am spus la randul meu, de multe ori, prefer un simplu "multumesc" decat o recompensa materiala sau de alt fel. desigur, daca se poate sa le primesc pe amandoua ... asta e, traim intr-o lume materialista, daca nu ar trebui, cred ca sunt putini cei care ar munci, poate doar aceia care au ca si munca o arta, un hobby etc, dar sa nu ne indepartam foarte tare de la subiect.
asadar, un multumesc in locul altei recompense. atunci cand vezi ca ceea ce faci este apreciat de ceilalti, atunci cand simti sinceritate in glasul celui/celei care iti multumeste, atunci cred ca si data viitoare vei face cu drag ceva pentru persoana respectiva.
cum exemplele din viata de zi cu zi sunt cele mai concludente, voi veni cu unul pentru a ilustra "puterea lui multumesc!". la noi in cartier, ca in toate cartierele din Bucuresti, exista o covrigarie pe care noi o preferam. si in week-end, sau in alte zile libere, cand trecem pe acolo, fetita mea merge si cumpara "un covlig fala sale". intr-o sambata, sotul si copilul fiind somnorosi de dimineata, nu au vrut sa mearga cu mine la piata la cumparaturi. asa ca mi-am luat indemnul si sacosa si am pornit spre piata. dupa cumparaturile de pe lista si desigur, cateva care nu se regaseau pe lista si pentru care am primit comentariile de rigoare, m-am oprit, desigur, la covrigarie. in fata mea, 5 - 6 oameni. fiecare isi lua un covrig, o merdenea etc, dupa pofta, dupa buget, dupa solictarile celor somnorosi de acasa, care ii asteptau cu cumparaturile. niciunul din cei 5-6 oameni din fata mea nu a multumit atunci cand a primit produsul cerut. am ajuns si eu la rand si nu vreau sa ma dau rotunda ca ce politicoasa sunt eu, dar asa cum mie imi place sa aud multumiri, le ofer la randul meu, pentru ca, asa cum exista o vorba "nu ma doare gura" si mai ales cand impatcul e atat de mare. asa ca am luat eu cei doi covrigi aburinzi, am multumit si m-am pornit spre casa. numai ca ceva mi-a atrast atentia si mi-e retinut privirea la domnisoara care tocmai ca imi daduse covrigii - ei bine, fata ei s-a schimbat in momentul in care a auzit "multumesc". dintr-o figura as spune absenta, indiferenta pana atunci, dintr-o data a afisat un zambet, sincer, cald si a raspuns cu drag "cu multa placere!".
un cuvant poate aduce zambetul pe chipul unei persoane. si nu ma refer doar la domnisoara de la "covagalia" noastra preferata, ci sunt absolut convinsa ca si un CEO este incantat atunci cand angajatii, colaboratorii, mai stiu eu cu alte persoane mai interactioneaza el/ea in viata de zi cu zi la birou sau in viata personala, aude un "multumesc" sincer, care arata ca ceea ce a facut/spus este apreciat.
poate nu ma pricep foarte bine la vorbe, poate nu inteleg oamenii si situatiile foarte bine, dar stiu sigur ca mie cand imi multumeste cineva si o face si din tot sufletul, cu siguranta mi se umple inina de bucurie. spre deosebire de cei care considera ca "este treaba ta sa faci, multumirea vine la sfarsit de luna/de doua ori pe luna!" - a nu se intelege gresit, eu deocamdata nu m-am confruntat cu o astfel de situatie si sper nici sa nu mi se intample, dar am auzit ca se poate si asa.
cam atat, va multumesc pentru timpul acordat :)
marți, 5 iunie 2012
Puterea cuvantului
Buna.
as vrea sa scriu despre o intamplare banala, dar care reflecta foarte tare cat de importanta este o simpla vorba in viata noastra.
Ieri, la plimbare, fetita mea a cazut si si-a facut o rana la genunchiul drept. desigur, a fost o mare tragedie, cand a vazut putin sange s-a panicat, a trebuit sa o ducem in brate, caci durerea era atat de mare, incat nu putea pune piciorul in pamant - cu ghilimele de rigoare, desigur, pentru ca in final nu avea decat o zgarietura ceva mai maricica.
Am ajuns acasa, am tratat rana si, ca sa linistim copilul, i-am dat drumul la televizor, desigur, pe un canal cu desene animate. Uitandu-se ea captivata la desene, a uitat de piciorus. Si trece taica-su' pe langa ea si o intreaba: "Te mai doare?". nu pot sa va explic cata suferinta si durere a starnit aceasta intrebare, asa incat lacrimi au siorit pe obrajori in secunda imediat urmatoare. daca taica-su' isi vedea de mersul lui si de treaba pe care o avea de facut, copila nu si-ar fi amintit ca are buba si ca o doare.
De asemenea, mai tarziu in aceeasi zi, ne-am intalnit cu niste cunostinte, care amuzati de "suferinta" fetitei, s-au gandit sa faca tot felul de glume, de genul: " eu in locul tau, ma duceam direct la doctor". Si reactia ei, desigur a fost sa ne intrebe: "mami, tati, trebuie sa mergem la doctor?".
ce vreau sa spun este: atunci cand uitam sau facem uitate anumite intamplari, evenimente, o simpla vorba "aruncata in vant" ne trezeste sentimente din cele mai vii si puternice. la fel, o simpla vorba sadeste indoiala in mintea noastra. de cate ori nu ati fost in situatia de a lua o decizie, fiind ferm convins/a ca este cea mai buna decizie, dar atunci cand cineva a spus "nu era mai bine daca ....", ati avut indoieli asupra deciziei luate si de care erati foarte sigur/a?
asa cum se spune, traim in era comunicatiilor, comunicam in scris, prin e-mail, telefonic, si mai ales fata in fata (asta daca mai reusim sa ne intalnim unii cu altii si nu ma refer aici la serviciu, unde vrei-nu vrei trebuie sa te intalnestu cu colegii). si atunci cand comunicam starnim sau ne ne sunt starnite sentimente, intelegem situatii, vedem lucruri pe care altfel nu le-am fi vazut.
asadar, e foarte important sa spunem cuvantul potrivit la locul si momentul potrivit, pentru a nu da nastere unor situatii similare celor in care s-a aflat fetita mea, avand sentimentul de nesiguranta, indoiala, suferinta, in urma unor cuvinte spuse mai in gluma, mai in serios.
trebuie sa avem grija ce si cui spunem, chiar daca altii nu au grija, la randul lor, de efectul pe care cuvintele rostite de ei/ele l-ar putea avea asupra noastra.
sa aveti o zi buna.
as vrea sa scriu despre o intamplare banala, dar care reflecta foarte tare cat de importanta este o simpla vorba in viata noastra.
Ieri, la plimbare, fetita mea a cazut si si-a facut o rana la genunchiul drept. desigur, a fost o mare tragedie, cand a vazut putin sange s-a panicat, a trebuit sa o ducem in brate, caci durerea era atat de mare, incat nu putea pune piciorul in pamant - cu ghilimele de rigoare, desigur, pentru ca in final nu avea decat o zgarietura ceva mai maricica.
Am ajuns acasa, am tratat rana si, ca sa linistim copilul, i-am dat drumul la televizor, desigur, pe un canal cu desene animate. Uitandu-se ea captivata la desene, a uitat de piciorus. Si trece taica-su' pe langa ea si o intreaba: "Te mai doare?". nu pot sa va explic cata suferinta si durere a starnit aceasta intrebare, asa incat lacrimi au siorit pe obrajori in secunda imediat urmatoare. daca taica-su' isi vedea de mersul lui si de treaba pe care o avea de facut, copila nu si-ar fi amintit ca are buba si ca o doare.
De asemenea, mai tarziu in aceeasi zi, ne-am intalnit cu niste cunostinte, care amuzati de "suferinta" fetitei, s-au gandit sa faca tot felul de glume, de genul: " eu in locul tau, ma duceam direct la doctor". Si reactia ei, desigur a fost sa ne intrebe: "mami, tati, trebuie sa mergem la doctor?".
ce vreau sa spun este: atunci cand uitam sau facem uitate anumite intamplari, evenimente, o simpla vorba "aruncata in vant" ne trezeste sentimente din cele mai vii si puternice. la fel, o simpla vorba sadeste indoiala in mintea noastra. de cate ori nu ati fost in situatia de a lua o decizie, fiind ferm convins/a ca este cea mai buna decizie, dar atunci cand cineva a spus "nu era mai bine daca ....", ati avut indoieli asupra deciziei luate si de care erati foarte sigur/a?
asa cum se spune, traim in era comunicatiilor, comunicam in scris, prin e-mail, telefonic, si mai ales fata in fata (asta daca mai reusim sa ne intalnim unii cu altii si nu ma refer aici la serviciu, unde vrei-nu vrei trebuie sa te intalnestu cu colegii). si atunci cand comunicam starnim sau ne ne sunt starnite sentimente, intelegem situatii, vedem lucruri pe care altfel nu le-am fi vazut.
asadar, e foarte important sa spunem cuvantul potrivit la locul si momentul potrivit, pentru a nu da nastere unor situatii similare celor in care s-a aflat fetita mea, avand sentimentul de nesiguranta, indoiala, suferinta, in urma unor cuvinte spuse mai in gluma, mai in serios.
trebuie sa avem grija ce si cui spunem, chiar daca altii nu au grija, la randul lor, de efectul pe care cuvintele rostite de ei/ele l-ar putea avea asupra noastra.
sa aveti o zi buna.
joi, 31 mai 2012
stiinta de a vorbi
se spune despre unii oameni ca pot sa stea zile in sir fara sa vorbeasca cu nimeni. sincer, eu nu am vazut pana acum astfel de oameni, poate doar calugarii/calugaritele care au facut vreun juramant in acest sens.
atlfel, cum sa poti rezista fara a schimba o vorba cu cineva? inca de la primele ore ale diminetii, cand te trezesti si ii saluti pe cei din casa si apoi schimbi diverse vorbe cu ei, cand ajungi la serviciu, ii saluti pe cei cu care te intalnesti. daca doar lucrati in aceeasi cladire, dar nu sunteti colegi de birou, un simplu salut si o urare de zi buna la sfarsit constituie intreaga conversatie. daca insa va cunoasteti, incepe (sunt si cazuri cand dam de inteles ca nu dorim acest lucru) o mica conversatie, cat dureaza calatoria cu liftul sau urcatul scarilor (ce bine ar fi daca am uita de lift si am mai face si noi ceva miscare ..... dar cand biroul tau se afla la etajul 12, si dimineata esti somoros si morocanos, nu prea iti iei indemnul spre scara, dar asta e alta discutie).
asadar, nevoia de discutie apare mereu. la serviciu, prin natura job-ului meu, trebuie sa vorbesc cu felurite feluri de oameni: de la oameni din top management, la furnizori de servicii si produse, la straini cu care interactionez fie fata in fata, fie la telefon, la oameni de tot felul.
si aici as avea o intrebare? cum te adaptezi sa vorbesti cu toata lumea, astfel incat sa nu dai loc la interpretari, sa fii sigur ca mesajul tau e inteles corect, sa fii sigur ca dupa ce ai plecat, persoana ramasa in urma ta nu face fete-fete si isi doreste ca discutia sa nu fi avut loc?!
a sta de vorba cu cineva mi se pare o arta. si nu ma refer aici la acele discursuri motivationale pe care diversi ilustri le prezinta in fata zecilor de oameni care desigur, pleaca de la un astfel de eveniment incantati si simt ca au invatat cu adevarat ceva. oare?!?!
a sta de vorba cu cineva este o arta, o meserie, o deprindere. trebuie sa stii ca vorbesti cu oamenii si cand esti vesel si cand esti trist, si cand esti foarte ocupat si cand esti mai putin presat de deadline-uri, si cand vorbesti cu un CEO si cand vorbesti cu doamna care da cu aspiratorul. in conceptia mea, o persoana care stie sa vorbeasca, care stie sa lanseze si sa sustina o conversatie, este o persoana care intelege tipologii de oameni, o persoana care distinge intre situatii.
atunci cand vorbesti, creezi o imagine despre tine insuti. atunci cand vorbesti, transmiti mesaje si primesti mesaje pe care trebuie sa le decodifici, sa le prelucrezi si sa le adaptezi, astfel incat sa reusesti sa legi o conversatie buna. in engleza exista o vorba " this was a good talk" sau ceva de genul. sunt curioasa, cata lumea stie sa faca din aceasta vorba o realitate?
revin asupra subiectului, caci sunt multe de spus despre ... a spune :)
atlfel, cum sa poti rezista fara a schimba o vorba cu cineva? inca de la primele ore ale diminetii, cand te trezesti si ii saluti pe cei din casa si apoi schimbi diverse vorbe cu ei, cand ajungi la serviciu, ii saluti pe cei cu care te intalnesti. daca doar lucrati in aceeasi cladire, dar nu sunteti colegi de birou, un simplu salut si o urare de zi buna la sfarsit constituie intreaga conversatie. daca insa va cunoasteti, incepe (sunt si cazuri cand dam de inteles ca nu dorim acest lucru) o mica conversatie, cat dureaza calatoria cu liftul sau urcatul scarilor (ce bine ar fi daca am uita de lift si am mai face si noi ceva miscare ..... dar cand biroul tau se afla la etajul 12, si dimineata esti somoros si morocanos, nu prea iti iei indemnul spre scara, dar asta e alta discutie).
asadar, nevoia de discutie apare mereu. la serviciu, prin natura job-ului meu, trebuie sa vorbesc cu felurite feluri de oameni: de la oameni din top management, la furnizori de servicii si produse, la straini cu care interactionez fie fata in fata, fie la telefon, la oameni de tot felul.
si aici as avea o intrebare? cum te adaptezi sa vorbesti cu toata lumea, astfel incat sa nu dai loc la interpretari, sa fii sigur ca mesajul tau e inteles corect, sa fii sigur ca dupa ce ai plecat, persoana ramasa in urma ta nu face fete-fete si isi doreste ca discutia sa nu fi avut loc?!
a sta de vorba cu cineva mi se pare o arta. si nu ma refer aici la acele discursuri motivationale pe care diversi ilustri le prezinta in fata zecilor de oameni care desigur, pleaca de la un astfel de eveniment incantati si simt ca au invatat cu adevarat ceva. oare?!?!
a sta de vorba cu cineva este o arta, o meserie, o deprindere. trebuie sa stii ca vorbesti cu oamenii si cand esti vesel si cand esti trist, si cand esti foarte ocupat si cand esti mai putin presat de deadline-uri, si cand vorbesti cu un CEO si cand vorbesti cu doamna care da cu aspiratorul. in conceptia mea, o persoana care stie sa vorbeasca, care stie sa lanseze si sa sustina o conversatie, este o persoana care intelege tipologii de oameni, o persoana care distinge intre situatii.
atunci cand vorbesti, creezi o imagine despre tine insuti. atunci cand vorbesti, transmiti mesaje si primesti mesaje pe care trebuie sa le decodifici, sa le prelucrezi si sa le adaptezi, astfel incat sa reusesti sa legi o conversatie buna. in engleza exista o vorba " this was a good talk" sau ceva de genul. sunt curioasa, cata lumea stie sa faca din aceasta vorba o realitate?
revin asupra subiectului, caci sunt multe de spus despre ... a spune :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)