Bravo, patratica!

cand eram noi mici, era acest desen animat in care tot auzeai "bravo, patratel!". nu-mi amintesc mare lucru din desen, dar mi-a ramas in minte acest "bravo, patratel!".

si cat de bine se aplica si in viata noastra de zi cu zi. eu, mai nou, mai rog, de fapt, mai vechi, sunt soferita. in sensul ca am permis de 8 ani, dar conduc zi de zi in traficul din Bucuresti de o luna. asta pentru ca sotululi meu i-a amortit piciorul pe pedala de acceleratie si nu si-a dat seama ca a ajuns la 107 km/h in localitate. iar cand l-a oprit politisul si i-a cerut actele, el nici macar nu stia motivul pentru care a fost oprit. zice "o fi filtru!". a fost, filtru de luat permisul, pentru 3 luni. dar pentru ca e la prima abatere, si-l va recupera dupa o luna. dar, o luna aceasta, copilul trebuia dus la scoala, asa ca a intrat in schema al doilea sofer al familie, adica subsemnata.

inca de cand mai avea sotul meu dovada aceea, care ii permitea sa mai conduca 15 zile, am inceput eu timid-timid sa conduc. atunci cand mi-am luat permisul, am condus si plecam si singura, n-aveam nicio problema. dar dupa ce am ramas insarcinata, mi-a fost teama sa mai conduc si uite-asa 6 ani si mai bine am stat in dreapta sau in spate cu copilul. dar, de o luna, iata-ma la volan, zi de zi, dimineata si seara, pe ploaie sau pe timp frumos.

mie imi place sa conduc, de cand eram mica si il vedeam pe tata cu cat drag conducea; si cand am mai crescut si am vazut pe la diversi oameni cum condusul este o placere, o relaxare. si uite-asa, luandu-mi curajul la mine, ma urc la volan. la inceput, normal, mai greu. ba nu aveam curaj sa ma bag in intersectie, ba ma speriam de aia care veneau din fata, ba puneam frana de la un kilometru etc etc etc. normal, practice makes perfect, dar ce a functionat cel mai bine la mine si mi-a dat curaj si incredere si am redescoperit placerea de a conduce a fost cate un "bravo!" spus de sotul meu in momentele cheie. atunci cand faceam vreo manevra mai dificila sau ieseam dintr-o situatie mai complicata cu bine si zicea bravo, atunci prindeam aripi, sau ma rog, cai putere si iata-ma soferita.

si chestia asta cu "bravo, patratica!", nu se aplica doar la condus si nu doar la mine. am observat cat de mult conteaza cam in orice activitate sa fii apreciat pentru ceea ce faci. daca primesti la urma un multumesc, parca nu iti da aripi la fel de tare ca un bravo. sau cel putin asa functionez eu si incerc la randul meu sa spun bravo de cate ori am ocazia, ca sa dau oamenilor curaj ca pot si mai bine si mai mult.

pentru voi ce functioneaza, ce va da curaj sa incercati si mai mult, si mai complex?

sa aveti o zi cu multi de bravo!

au spus astia la televizor

va vine sa credeti ca in zilele noastre, in secolul comunicarii, al tehnologiei, al informatiei, exista inca oameni care iau drept adevarat si bun tot ce se transmite la televizor?!

familia noastra nu este foarte prietena cu televizorul. ne uitam seara la stiri cate putin, copilul cate 15 minute pe zi la desene animate si uneori la talent show-uri, iar sotul la meciuri. desigur, cateodata cate un film sau vreo emisiune pe vreun discovery sau national geographic. dar in general, evitam sa deschidem televizorul. asta pentru ca de-a lungul timpului, am constatat cat de usor ne lasam influentati de ceea ce vedem si auzim la televizor/radio. iar daca cine a spus ce a spus este si persoana importanta (dintr-un punct de vedere sau altul), atunci "crede si nu cerceta" se aplica maxim unor concetateni de-ai nostri.

in niste discutii iscate, asa cum inteleg ca se poarta, intre parintii copiilor de clasa pregatitoare, la cele cateva argumente logice (din punctul meu de vedere, desigur) pe care am incercat sa le aduc in discutie, raspunsul transant al celor care nu erau de acord cu mine a fost "asa au spus la televizor". pai si noi trebuie sa credem si sa ne conformam? ca eu din pacate nu sunt de acord cu aceasta abordare, nu sunt absolut deloc de acord. daca parerea mea nu coincide cu ce au spus la TV, eu macar incerc sa aflu daca eu sau ei au dreptate, nu renunt la ce cred eu si sa imbratisez intru totul ce spun ei. de ce ne lasam manipulati in asa fel incat sa renuntam la avea idei proprii? de ce credem tot si nu incercam sa schimbam? suntem atat de putini cei care vor sa faca ceva, incat sansele sa reusim, oricat de optimista as vrea eu sa fiu, tind spre 0.

sa aveti o zi pe placul vostru!

cand sfatul vine de la un expert

sotul meu are de ceva vreme niste probleme de sanatate. nici prea grave, dar nici de ignorat.

eu, care printre cele 3.000 de specializari pe care le-am adunat de-a lungul timpului, pun la loc de cinste medicina, si mai ales, auto-diagnosticarea (da, stiu, nu e bine sa iti pui singur diagnostic, dar experientele din trecut cu medicii mi-au lasat un gust amar si imi dau si eu parerea din cand in cand), am suferit astazi o dezamagire. dupa nenumarate investigatii, astazi i s-a recomandat sotului meu sa se linisteasca cu nervii, cu capul, cu supararile etc etc si se vor remedia si problemele de care sufera. de ce spun ca m-am suparat .... acum cateva saptamani, cand durerile erau cam nasoale si niciun tratament nu dadea rezultate, uite-ma explicandu-i sotului "eu cred ca in primul rand ar trebui sa te linistesti, sa nu te mai gandesti la ce ai putea sa ai, de fapt sa te gandesti ca nu ai nimic si vei vedea ca vor disparea si durerile si tot". da el din cap aprobator, dar deloc convins si reia vizitele la medic, intrucat durerile se instalasera bine si nu voiau sa plece. si azi o consultatie, maine o investigatie, poimaine o analiza, pana cand astazi un domn doctor destul de simpatic ii spune (stiu, ca am fost de fata): "in primul rand, trebuie sa va linistiti, sa va calmati, sa nu va mai ganditi mereu la durere si la sursa ei si veti vedea ca incet-incet nici nu va veti mai aminti ca ati avut dureri".

pai bine, domnu' doctor.... de fapt, pai bine, domnu' sot., nu asta m spus si eu si tot spun de cateva saptamani?! dar pentru ca eu nu am absovit facultatea de medicina sau poate functiona si cu aia de psihologie, sfatul meu de ce nu a  fost bun? ca astazi dupa discutia cu medicul, concluzia sotului a rezonat cu cea a medicului "trebuie sa ma linistesc si sa incerc sa imi reiau viata dinainte de dureri". pe bune?!

de ce daca zice cineva neavizat nu are aceeasi greutate ca atunci cand zice cineva cu patalamaua la mana? de ce in cazul meu a fost doar o parere, pe cand atunci cand a zis medicul, a fost un sfat ce trebuie urmat numaidecat? uite cum autoritatea, de orice fel ar fi ea, functioneaza mai bine decat un sfat prietenesc.

cred ca in continuare mai avem de lucrat cu psihicul nostru pana sa reusim sa iesim din niste tipare pe care eu personal nu le consider cele mai bune. si asta nu pentru ca sotul meu l-a crezut pe domnu' doctor si nu pe mine, ci pentru ca uitandu-ma in jur, observ comportamente similare, total nejustificate.

sa aveti o zi pe placul vostru, in care sa primiti numai sfaturi bune!

marimea 28 aveti?

saptamana trecuta mergem sa ii cumparam copilei pantofi sport. intram intr-un magazin cu specific, adica de articole sport, alegem modelul si o domnisoara ne intreaba:

- va pot ajuta?
- da, va rog. ne aduceti marimea 28 la modelul acesta?!
- a, la acest model nu avem marimi decat de la 30 in sus ......
- pai acesta din mana mea este marimea 29 .......

am pus imediat pantoful inapoi pe raft si am iesit glont din magazin. nu am mai asteptat nici sa imi spuna daca a avut vreodata, daca s-a produs vreodata acea marime sau daca nu are ea chef sa mearga in depozit sa verifice.

dar uite cum o vorba spusa aiurea te poate pune intr-o situatie neplacuta. fie ca domnisoara nu avea chef sa mearga sa verifice, fie ca chiar nu stia ce marimi are pentru modelul respectiv, cert este ca nu a reusit sa faca o impresie foarte buna. de obicei, eu nu mai intru in magazinul respectiv never ever. desi sunt constienta ca poate nu toti lucratorii comerciali sunt la fel, poate domnisoara avea o zi mai proasta, poate ... poate. dar la fel de bine si eu pot sa am o zi proasta, dar nu m-am dus tipand si urland la ea ca nu stie ce marfa are in magazin. am prefarat sa plec, desi probabil nici asta nu e cea mai buna abordare.

nu sunt genul de client "pe banii mei fac ce vreau", dar asa cum eu incerc sa imi fac treaba cat mai bine la locul meu de munca, asa consider si ca un lucrator comercial ar trebui sa procedeze. poate nu e cel mai bine platit loc de munca, poate conditiile de munca nu sunt cele mai bune, habar n-am, dar atat timp cat ti-ai asumat acel loc de munca, incearca sa make the most of it. ca poate pe langa salariu mai iei si procent din incasari si in urma unor situatii ca aceasta, cam scad incasarile .....

sa aveti o zi pe placul vostru!

pareri diferite, de fapt total opuse

ca sa intelegeti exact despre ce vorbesc - de ceva timp ne-am luat pisica. si am dus-o, normal, la veterinar, sa ii face vaccinurile, deparazitarile etc etc.

acum 2 saptamani, gasim la cabinet un domn doctor foarte simpatic, pe care il rugam, pe langa sa faca vaccinul, sa si consulte putin pisica si sa ne dea ceva sfaturi, noi fiind total incepatori in ale animalelor de companie. ia domnul doctor pisica, o intoarce pe toate partile, si zice ca e foarte bine. eu zic: "blanita e ok? pare mancata/nemancata? poate nu facem noi ceva bine?". el zice: "stati linistita, e foarte bine, de mancat pare ca mananca foarte bine. sa nu va asteptati sa fie o pisica grasa, ca nu e conformatia ei de asa natura. e lunga si mai slaba si asa va fi mereu". bun, plec linistita de la cabinet ca ce treaba buna facem noi cu pisica noastra.

aseara mergem inapoi la cabinet, sa facem rapelul la vaccin (uite-asa am aflat si eu ca si la pisici se face rapel la vaccin, nu doar la copii). domnul acela simpatic nu mai era, in schimb era o doamna, despre care nu vreau sa ma pronunt. face vaccinul, mai intrebam una-alta, sotul meu o roaga, la fel ca data trecuta, sa intoarca pisica pe toate partile sa ne spuna daca e ok. raspunsul doamnei "cred ca nu e foarte bine hranita, ca pare cam slaba". eu, "mama pisicii", ma simt normal ranita in orgoliul meu de posesoare de animal de companie si replic "pai domnul doctor la care am fost acum 2 saptamani ne-a spus ca asa e rasa ei si ca nu va fi niciodata o pisica grasa". doamna, putin in dilema, nu prea stie ce sa raspunda. mai povestesc eu niste lucruri pe care nu le pot reda pe www si doamna concluzioneaza "sa ii urmariti comportamentul in urmatoarele cateva saptamani si daca totul e ok, inseamna ca asa e ea si totul e in regula".

pai si acum pe cine credem noi? repet, noi, incepatori in ale cresterii animalutelor de companie, hotarati, daca tot am marit familia, sa avem grija de noul membru, sa ii fie bine si sa fie bine ingrijita. trebuie sa recunosc ca doamna de ieri nu mi-a placut din prima, dar acum tind sa cred ca sunt si subiectiva, avand in vedere. si probabil voi crede ca de fapt nu are dreptate. mai mult decat atat, e normal sa vreau sa il cred pe domnul cel simpatic, ca el a zis de bine si cum sa vrei sa alegi varianta mai putin placuta?!

cred ca astel de lucruri se intampla in orice fel de conjunctura - in viata de zi cu zi, la serviciu, legat de copil, legat de coafura ta cea noua, de ultima rochie cumparata, de orice. inclinam sa credem parerea care ne convine mai mult, dar de unde stim care e de fapt cea buna?! poate domnul cel simpatic voia doar sa fie politicos, sau poate chiar se pricepea la rase de pisici. dar poate si doamna se pricepea si chiar a vazut ea prin coastele pisicii, ca sa zic asa ...... pe cine credem?! cum alegem parerea cea buna? stiu ca mai in toate cazurile ni se recomanda o a treia parere, dar de data asta nu e vorba de vreun diagnostic sau mai stiu eu, ceva de genul, asa ca .... repet intrebarea: noi pe cine credem?!

sa aveti un week-end pe placul vostru.

dus cu ... vorba

unii oameni au un talent fantastic de a te duce cu vorba. stiu sa iti prezinte lucrurile in asa fel incat sa nu te superi, sau sa nu ceri mai mult, sau mai multe detalii sau chiar sa te simti vinovat ca ai indraznit sa intrebi ceva.

sau unii oameni au un talent de a prezenta o situatie care tie ti se pare cam gri, intr-o lumina atat de roz, ca la urma te intrebi cum de nu ai vazut-o si tu asa de la bun inceput.

eu cred ca este o tactica prelucrata de-a lungul anilor si iti trebuie niste instrumente mentale foarte bine puse la punct si destul de avansate ca sa poti sa faci asa ceva. cred chiar ca daca nu ai innascut un astfel de talent, nici nu reusesti sa ajungi la asemenea performante, oricate cursuri de comunicare, persuasiune, public speaking etc etc ai face.

pe de alta parte, cred ca si cei din partea care asculta, se lasa influentati. ca pana la urma, ne place sa auzim lucruri bune in locul unora mai putin placute, ne place sa fim laudati chiar daca poate nu am facut nicio mare inginerie, ne place sa primim feedback pozitiv (ca tot e termenul la mare cautare in zilele noastre). si atunci, cred ca si ascultatorul, cu sau fara voia lui, se lasa dus cu vorba si influentat intr-o anume directie, chiar daca, poate stie prea bine ca nu chiar intr-acolo voia sa se indrepte in the first place.

in fine, recunosc ca mi-ar placea si mie sa stiu sa fac pe cineva din vorbe, cum se spune, ca as iesi dintr-o gramada de situatii anapoda. dar cred ca mai am de lucrat la acest skill, poate nu il voi stapani niciodata, dar incerc si fur idei de peste tot :).

sa aveti o zi pe placul vostru.

"sorry seems to be the hardest word!"

si daca totusi nu e asa?

de ce mereu se spune ca e foarte greu sa ne cerem scuze, sau sa recunoastem ca am gresit si sa suportam consecintele? in general, se pare ca barbatii isi cer scuze foarte greu dupa ce fac o nefacuta si nu si-ar cere scuze in ruptul capului. dar sunt si femei la fel de incapatanate, care cred ca nu isi cer scuze din ambitie, nu pentru ca nu ar fi constiente ca au gresit si nu ar vrea sa repare ce au facut/spus.

personal, nu cred ca e chiar asa de complicat sa iti cer scuze. pe principiul "greseala recunoscuta e pe jumatate iertata", eu prefer sa imi asum cele spuse/facute si sa imi cer scuze, daca e cazul. dar ce te faci atunci cand iti ceri scuze sau primesti scuzele, depinde de ce parte  baricadei esti, si acestea nu prea mai conteaza?! adica da, apeciez ca X sau Y si-a cerut scuze, apreciez ca a recunoscut ca a facut/spus ceva anapoda, dar se mai poate repara cumva situatia doar prezentandu-ti scuzele? what's done it's done si daca chiar nu se mai poate reveni asupra situatiei, ce te faci? accepti scuzele, le apreciezi si incerci sa move on, ca si asa viata asta e prea plina de rele ca sa pui la suflet toate "nimicurile"...... si de altfel, de oricare parte ai baricadei esti, tot e cam aiurea. ca si cel care isi prezinta scuzele, e clar ca nu e in cea mai fericita postura. si atunci ce faci? te faci ca nu iti pasa de scuzele prezentate, te dai ranit in continuare sau accepti situatia exact cum s-a intamplat, accepti scuzele si, cum spuneam, move on?!

well, eu voi mai reflecta o vreme la acest aspect, pentru ca inca nu stiu care este cea mai buna abordare. de felul meu, sunt iertatoare, dar cateodata o mai aud pe mama spunand "dar mai pune-te si pe tine pe primul loc, sa nu iti mai pese intotdeauna de ceilalti!". voi ce ziceti?!

sa aveti parte de o zi fara scuze, de nicio parte.

ar trebui sa scrii un blog!

mi-a spus o colega acum cateva minute. ca se pare ca as fi cu vorbele la mine, ca sa zic asa.

sincer, mie nu mi se pare ca stapanesc f bine arta scrisului, nici nu stau cu dex-ul in mana tot timpul, sa am un limbaj foarte elevat, nici nu urmaresc prea des emisiuni culturale or things like that.

dar am observat, si cred ca asta e universal valabil, ca atunci cand spui ceva din suflet, cand you really mean it, cum ne place sa spunem in zilele noastre, oricine poate sa devina, macar pt "sfertul lui de ora de glorie", scriitor.

in zilele noastre este foarte la moda sa ai blog, sa scrii acolo despre orice. sunt cateva bloguri pe care le urmaresc si eu. pe unele am renuntat sa le mai citesc, la unele am revenit dupa pauze destul de lungi, intrucat de cele mai multe ori sunt adepta celei de a doua sanse. unora, dimpotriva, nu le-am dat nicio sansa, pentru ca am fost dezamagita de la prima lectura.

dupa cum se vede, am incercat si eu sa devin bloggerita, apparently nu mi-a reusit, ca din 5 posturi si 0 accesari, te poti numi orice numai blogger nu; dar cred ca voi continua, macar atunci cand voi avea un subiect interesant, cred ca voi mai posta.

asa ca, o sa mai scriu in lumea virtuala si poate spusele colegei mele vor deveni o "urare implinita".

s-aveti o zi pe placul vostru!

nu a mai avut viata in el .....

cum ii explici unui copil de ce mor oamenii?

la intrebarea fetitei mele, "eu de ce nu am tataie ca ceilalti copii din parc?", acum vreo 2 ani, i-am explicat doar ca s-a dus la cer, si de acolo de sus, are grija de noi.

dar au mai trecut cateva luni si intrebarea a venit iar, de data asta insotita de inca multe altele

- dar de ce a plecat acolo sus, nu a vrut sa stea sa se joace cu mine?.
- sunt sigura ca daca ar fi trait, i-ar fi placut tare mult sa se joace cu tine.
- pai si atunci de ce a plecat?
- vezi tu, cateodata, chiar daca noi nu vrem sa se intample asta, unii oameni pleaca de langa noi si se duc la ingeri
- pai de ce fac asta?
- unii dintre ei sunt bolnavi, altii sunt batrani, altii au accidente .....
- adica li se termina viata din ei?
- oarecum, putem spune si asa ......
- dar cand stiu ca li se termina viata?
- pai din pacate ei nu prea stiu, decat poate atunci cand sunt batrani ... uneori, insa, nu stiu .....

intr-o seara, trecand pe langa statuia lui George Enescu din piata cu acelasi nume, ma intreaba copila cine e in statuie. ii spun, dar imi incep explicatiile cu "a fost ...". de unde copila trage concluzia ca nu se mai afla printre noi zi zice: "deci nu a mai avut viata in el".

cred ca e si asta un mod de a vedea lucrurile si se pare ca pentru cei 5 ani ai sai, deocamdata explicatia aceasta functioneaza. vedem noi mai incolo, desi imi doresc din tot sufletul sa nu am ocazia sa vorbesc prea des/curand despre asta.

Multu! - Cu pla!

Urasc aceste prescurtari. si probabil ca pe principiul "de ce ti-e teama, de aia nu scapi!", usor adaptat situatiei mele, inainte de sarbatori aud ca incepe copila sa imi raspunda tot mai des cu "Multu!".

la mine nu a auzit niciodata aceste vorbe, pentru ca eu consider ca sunt niste prescurtari fara rost. ne e lene sa folosim cuvintele intregi? suntem atat de ocupati in aceasta era a vitezei si tehnologiei, incat nici nu mai avem timpul si rabdarea sa vorbim cum trebuie? sau e un trend la care trebuie sa ne aliniem?

inteleg ca unor persoane li se pare amuzant sa foloseasca aceste "expresii", altora cool. ei bine, eu mi-am indrumat copila sa vorbeasca corect si sa gaseasca alte modalitati in care sa se alinte, ca la acest trend nu am de gand sa ader. mi se pare useless si not funny :)

sa aveti o zi pe placul vostru!

Cum sa iti cresti copilul!

Pe bune?! si raspunsul copilului meu: "Serios ca pe bune!".

la multi ani, sa aveti un 2014 asa cum vi-l imaginati.

aparent nu am stofa de blogger, probabil din lene, nu am idei care sa schimbe lumea, nu am talent scriitoricesc etc etc.

dar am decis sa scriu astazi despre acest subiect "controversat". voi stiti cate carti/ghiduri/reviste/blogguri/forumuri/ ../ .../  exista pe aceasta tema? si mai mult decat atat, voi stiti cati oameni le cumpara si incearca sa urmeze intru totul litera legii, ma rog a cartii/forumului /.. / ... etc? ei bine, foarte multi. si foarte multi care se mandresc cu asta.

don't get me wrong, nu am nimic impotriva cititului de carti sau a primirii de sfaturi, de guidelines in cresterea copilului. si eu am mers la psiholog cu copilul, sa ne spuna daca evolutia este buna, sa ne invete cum sa ne purtam cu copilul astfel incat sa aiba o dezvoltare emotionala si a inteligentei OK. asta pentru ca eu am tot sperat ca in momentul nasterii, voi primi cumva si "manualul de instructiuni" pentru copilul aferent. dar nu a fost asa. a venit copilul si ia de te descurca.

cum poti sa aplici tuturor copiilor un tipar, un model de dezvoltare pe care l-ai gasit intr-o carte? cum poti sa dai sfaturi "fa asta, ca la copilul meu a mers"? nu merge si va spun asta din proprie experienta. cel mai bine este sa te adaptezi din mers, sa vezi ce merge pentru tine si copilul tau si sa incerci sa make the most of that.

si ma refer aici la cei care cred ca daca au cumparat o biblioteca intreaga de carti de specialitate si au facut din cartile respective cartile lor de capatai, gata si planul de crestere a copilului. ei bine, nu e chiar asa. si spun asta pentru ca am vazut in jurul meu mamici si tatici care cred cu tarie ca daca un doctor/profesor/specialist in domeniu a publicat o lucrare, ei bine, trebuie sa urmam ce scrie acolo. bun, si cand vezi ca toate efoturile tale au dus la un comportament al copilului care te face sa ocolesti cateva luni bune anturajul in care a avut loc "evenimentul"?! ce faci, te incapatanezi in cititul cartilor, poate gasesti acolo reteta pentru respectivul comportament.

ei bine, eu sunt de parere ca nu o vei gasi. eu sunt de parere, fara a fi vreo specialista in domeniu, ca cel mai usor este cand stai si iti asculti si privesti copilul si el/ea iti va indica traseul pe care trebuie sa il urmati astfel incat sa aveti o dezvoltare frumoasa si echilibrata. nu ma voi apuca sa dau sfaturi de crestere a copilului, pentru ca in ziua de azi, copiii sunt/au personalitati atat de puternice, incat mi se pare imposibil sa aplici vreun tipar, dar intotdeauna voi milita pentru ascultarea/observarea/intelegerea nevoilor si comportamentului copilului.

din nou, va doresc un an bun si cu impliniri!